Impactul Politicii Agricole Asupra Agriculturii Românești

Problematica integrării economice a determinat o preocupare pentru foarte mulţi specialişti, datorită complexităţii procesului care are la bază intensificarea şi înmulţirea interdependenţelor dintre ţări. În contextul acestora trebuie privite şi problemele agricole.

Mecanismul integrării economice, în opinia lui Emilian M. Dobrescu, cuprinde: crearea unui spaţiu economic comun; circulaţia liberă a factorilor de producţie atunci când există o "piaţă comună"; consumarea resurselor împreună, cu eficienţă economică şi socială maximă; realizarea unei uniuni vamale; realizarea unei politici comune în domeniile economic, monetar, financiar şi social", în timp ce Fr. Perroux a fost printre primii care au susţinut tratarea problemei integrării economice din punct de vedere procesual, considerând-o ca pe un ansamblu de realizări dinamice în care singurele forţe cu rol hotărâtor sunt cele cu caracter expansionist.

B. Balassa consideră integrarea atât proces, cât şi situaţie de fapt: "integrarea reprezintă un ansamblu de măsuri destinate să suprime discriminările între unităţi economice aparţinând diferitelor ţări participante, presupunând absenţa oricărei forme de discriminare între economiile naţionale respective". În opinia aceluiaşi autor, integrarea totală presupune existenţa unei uniuni vamale, fiscale, monetare, precum şi definirea şi adoptarea unei politici anticiclice, concomitent cu crearea unei autorităţi supranaţionale, ale cărei decizii să fie comune şi obligatorii pentru toate statele membre.

Emilian M. Dobrescu considera că expresia "integrare economică" poate lua sensuri diferite după contextul în care este utilizată. Ea poate concomitent să demonstreze şi diverse grade de cooperare economică, într-un număr de domenii precum: comerţul, mobilitatea forţei de muncă şi a capitalurilor, plăţilor, politicii fiscale şi monetare, securităţii sociale şi coordonării planurilor de investiţii.

1. Politicile agricole româneşti.

În structura comerţului mondial, din punctul de vedere al comerţului cu produse agricole, s-au produs modificări importante începând cu anii '60 şi până la mijlocul anilor '90, când ponderea comerţului cu produse agricole a scăzut de la 37% la 12%, în totalul comerţului mondial de mărfuri, datorită următoarelor cauze: evoluţia cererii mondiale; degradarea termenilor de schimb; creşterea puternică a comerţului cu bunuri industriale prelucrate şi cu servicii; atingerea unei autosuficienţe alimentare relative de unele ţări, cum ar fi India şi China.

În prezent, agricultura românească este preponderent de subzistenţă, caracterul său comercial destul de redus. Cauzele acestei stări ţin, în bună parte, de refugiul pe care ea îl constituie pentru forţa de muncă disponibilizată din alte sectoare sau pentru persoanele care nu-şi găsesc locuri de muncă în alte domenii. Acestea reprezintă, de asemenea, una dintre cauzele pentru care competitivitatea agriculturii româneşti este extrem de scăzută. Experienţa a arătat că, în general, competitivitatea agriculturii nu se poate realiza de la sine, în cadrul economiei naţionale existând un raport istoric destul de rigid între costurile, salariile şi preţurile diferitelor produse şi ramuri. În condiţiile actuale ale economiei româneşti, caracterizată printr-o competitivitate scăzută şi lipsă de structuri funcţionale, este greu de conceput că se va putea ajunge rapid la o agricultură de mare performanţă şi competitivitate. Productivitatea redusă şi salariile scăzute din sectorul secundar şi terţiar şi cheltuirea acestor salarii în proporţie de aproximativ 2/3 pe alimente, reprezintă un factor de presiune care ţine preţurile produselor agricole mult sub nivelul celor mondiale şi care nu permite creşterea costurilor intermediare care ar reprezenta de fapt motorul modernizării şi creşterii producţiei agricole. Competitivitatea agriculturii noastre este sacrificată prin preţuri mici care asigură protecţia socială şi contribuie la menţinerea salariilor mici şi a unui echilibru economic şi social care împinge întreaga economie spre o competitivitate redusă. Acesta este unul dintre motivele pentru care trebuie pus un accent deosebit şi pe analiza pieţei muncii, mai ales din perspectiva integrării în UE.

2. Producţia agricolă şi comerţul exterior cu produse agroalimentare ale României

Datorită climatului şi calităţii solului, considerate ca printre cele mai favorabile din Europa de Sud-Est, precum şi dimensiunii terenurilor agricole (cca. 14,8 mil. ha, din care 2/3 terenuri arabile şi 1/3 păşuni) şi abundenţei forţei de muncă, România dispune de un potenţial agricol enorm. Potenţialul agricol este numai parţial pus în valoare, însă, recoltele la hectar şi productivitatea fiind cu mult în urma celor din UE; acest fapt se poate explica prin dimensiunile mici ale exploataţiilor agricole (în medie 2,33 ha. în comparaţie cu 18,4 ha. în UE), prin sprijinul insuficient acordat de stat producţiei agricole în comparaţie cu alte state şi prin eficienţa redusă a activităţilor din amonte şi din aval, care au rămas multă vreme în proprietatea statului. De asemenea, liberalizarea preţurilor, în 1997, şi reducerea taxelor de import la unele produse agricole, în urma negocierilor cu diverşii parteneri internaţionali, au determinat o creştere a presiunilor competitive asupra agriculturii româneşti, găsind-o, în mare măsură, nereformată.

Ponderea producţiei vegetale în totalul producţiei agricole globale a variat, în perioada de tranziţie, între 53% şi 63%. Producţia de cereale a fluctuat în această perioadă, în special datorită impactului reformei funciare, condiţiilor meteorologice, deteriorării sistemului de irigaţii, utilizării pe scară foarte redusă a îngrăşămintelor şi pesticidelor şi aplicării unor tehnologii uzate moral, învechite, şi în general datorită lipsei de finanţare a agriculturii.

Producţia zootehnică a înregistrat o creştere în anul 1990, după care a început să scadă, până în 1998, când a fost cu 12% mai redusă decât în 1989. Evoluţia descendentă a nivelului producţiei zootehnice s-a datorat în principal reducerii cererii de carne pe piaţa internă, dar şi altor factori puternic negativi care au determinat diminuarea cu 50% a efectivului de animale în ultimii 15 ani: eliminarea subvenţiilor pentru fermele de stat specializate în creşterea porcinelor şi a păsărilor şi privatizarea parţială şi lichidarea acestor ferme, desfiinţarea cooperativelor specializate în producţia zootehnică şi dimensiunile necorespunzătoare ale clădirilor şi echipamentului tehnologic rămase după desfiinţare, lipsa de eficienţă a sectoarelor din aval şi din amonte, care au transferat costurile mari de producţie asupra producătorilor şi consumatorilor de produse animaliere, incapacitatea de adaptare a sistemelor de marketing la agricultura practicată la scară redusă, creşterea preţurilor la materiile prime, la un nivel inaccesibil producătorilor mici. Astfel, efectivele de animale au fost ajustate la un nivel corespunzător nevoilor de consum propriu micilor producători, precum şi la posibilităţile destul de limitate de comercializare a produselor pe piaţa internă. Producţia de lapte s-a majorat în ultimii ani, ca urmare a creşterii producţiei pe animal. Însă predominanţa activităţii la scară redusă în producţia de lapte va constitui şi în viitor un obstacol major pentru dezvoltarea ulterioară a acesteia, întrucât micii producători nu dispun de resurse financiare suficiente pentru investiţii. La acestea se adaugă şi faptul că întreprinderile de prelucrare a laptelui întâmpină greutăţi în procesul de colectare a laptelui şi în respectarea standardelor de calitate adoptate de România.