Impozite

Cap. I. Sistemul de impozite şi structura sa în lumea contemporană

1.1. Crearea sistemului de impozite şi principalele sale carecteristici

Primele elemente de finanţe au apărut ca urmare a creării statului sclavagist, în condiţiile în care relaţiile marfă-bani au căpătat o anumită dezvoltare. Impozitele sunt considerate primul element de finanţe publice, în condiţiile în care statul a trecut la prelevarea, cu caracter obligatoriu, a unor venituri sau resurse private la dispoziţia sa, în formă bănească.

În primele stadii de dezvoltare a sclavagismului, impozitele încasate sub formă bănească au cunoscut o slabă dezvoltare, iar pe măsura diversificării relaţiilor marfă-bani şi a schimbului de mărfuri, s-a creat posibilitatea încasării tuturor prelevărilor obligatorii sub formă bănească.

Deci apariţia impozitului este legată de existenţa statului şi a banilor. Impozitele sunt în acelaşi timp subordonate funcţiilor statului, reprezentând unul din cele mai vechi şi tradiţionale mijloace financiare, la dispoziţia sa.

Concepţiile vizând necesitatea şi rolul impozitelor au la bază teoriile despre stat şi criteriile ce trebuie luate în considerare pentru dimensionarea sarcinilor fiscale.

Conform teoriilor despre stat, statul este fie rezultatul unui ”contract social intervenit între indivizi“ (teorie formulată de J.J.Rousseau), fie un ”produs al solidarităţii sociale şi naţionale a indivizilor“. După teoria contractului social dreptul de a institui impozite este un atribut recunoscut statului de către indivizi prin însăşi contractul social care a dat naştere statului. Corespunzător celeilalte teorii, impozitele reprezintă contribuţii precuniare pe care cetăţenii le acceptă şi le suportă în virtutea solidarităţii sociale şi naţionale.

În viaţa poporului român, întâlnim pentru prima dată o dare în bani pe vremea cnezilor (clasa nobililor, care îţi transmiteau din generaţie în generaţie puterea de conducere a ţinuturilor ce le stăpâneau) sub formă de vamă , încasată în moneda timpului. Această vamă revenea voievodului, care la rândul lui trebuia să plătească un tribut faţă de nobilul mai puternic.

Deci încă din vremea voievodatelor exista o organizare fiscală a voievodului pentru preluarea unei anumite părţi din produse şi pentru încasarea taxelor de la vămi. Al doilea mijloc de procurare de bani pentru domnitor era birul (capitaţia) sau darea pe cap de locuitor.

Prima încercare ştiinţifică de aşezare şi percepere a impozitelor este considerată reforma domnitorului fanariot Constantin Mavrocordat. Partea cea mai importantă a acestei reforme a constituit-o transformarea impozitului direct, numit capitaţie, dintr-un impozit de repartiţie în unul de cotitate . Însă acest impozit era inechitabil deoarece era egal pentru toţi.

Un alt principiu modern al reformei era că locuitorii ţării urmau să cunoască ce dări şi cât anume aveau să plătească. Deşi primitiv, acest sistem fiscal avea caracter de proporţionalitate teoretică, deoarece contribuabilul era supus impozitului, fie mult, fie puţin, dar în proporţie cu bunurile pe care le poseda. Nu sistemul teoretic era rău, ci abuzurile ce se practicau, atât de strigătoare, încât a trebuit să se înfrâneze puterea stăpânirii, limitându-se obligaţiunile contribuabilului. Acest lucru s-a făcut prin reforma regulamentului organic.

O dată cu dezvoltarea societăţii s-a trecut la delimitarea impozitelor în impozite directe şi impozite indirecte.

1.2. Impozitele directe

În evoluţia lor, impozitele directe au ţinut pasul cu dezvoltarea economiei, deoa¬rece ele se stabilesc fie pe anumite obiecte materiale sau genuri de activităţi, fie pe venit sau pe avere.

Impozitele directe, fiind individualizate, reprezintă forma cea mai veche de im¬punere. Ele s-au practicat şi în orânduirile premergătoare epocii moderne, însă, o extindere şi o diversificare mai mare au cunoscut abia în epoca modernă.

În primele decenii ale secolului al XX-lea, în locul impozitelor reale, aşe¬zate pe obiecte materiale sau pe diferite activităţi, cum sunt cele comerciale şi industriale, au fost introduse impozitele personale, stabilite pe diferite venituri (salarii, profit, rentă) sau pe avere (mobiliară sau imobiliară), care au condus la extinderea impunerii prin aducerea printre plătitorii de impozite şi a marii mase a muncitorilor şi funcţionarilor.