Incertitudinea și Jocurile în Comportamentul Economic

INTRODUCERE

În condiţii de certitudine, anticipaţiile unui producător privind rezultatele deciziei sale de alegere a combinării factorilor de producţie sunt singulare. Producătorul anticipează cu exactitate ce producţie va obţine, care vor fi încasările, costurile şi profitul. Analog, deciziile unui consumator se asociază, în condiţii de certitudine, unor anticipaţii singulare privind venitul disponibil şi utilitatea corespunzătoare diferitelor costuri de bunuri şi servicii. Termenul de certitudine se foloseşte şi pentru situaţiile în care anticipaţiile nu au o singură valoare, dar se plasează într-un interval îngust.

Incertitudinea se referă la situaţiile în care anticipaţiile iau forma unor rezultate posibile care se plasează într-un interval semnificativ.

Certitudinea nu trece însa testul realităţii. Deciziile se iau întotdeauna în condiţii de incertitudine. Din cauza incertitudinii tehnologice, producătorii nu pot să anticipeze cu exactitate producţia care corespunde unei anumite combinări a factorilor de producţie. Atât producătorii, cât şi consumatorii se confruntă cu incertitudinea schimbării condiţiilor pieţei. În general, anticipaţiile privind rezultatele deciziilor nu au o singură valoare. Probabilităţile rezultatelor posibile pot fi obiective sau subiective.

Conform primelor abordări, riscul se limitează la situaţiile în care se pot identifica probabilităţi obiective pentru rezultatele posibile. Aceleaşi abordări susţin că incertitudinea descrie situaţiile în care identificarea probabilităţilor obiective este imposibilă. Se recunoaşte imposibilitatea asocierii unor probabilităţi obiective la rezultatele posibile ale deciziilor economice. Din această perspectivă, concluzia primelor abordări este că deciziile economice sunt supuse incertitudinii, şi nu riscului.

Studiind conflictele, economiştii au evidenţiat avantajele sau dezavantajele unui proces de negociere bazat pe diverse strategii cum sunt cele câştig-pierdere, câştig-câştig sau pierdere-pierdere. S-a demonstrat că o strategie bazată pe cooperare este mai avantajoasă decât exacerbarea conflictului. De aici n-a fost decât un pas spre a modela jocuri cu diverse strategii (jocuri cu informaţii incomplete, pure, bazate pe coaliţii etc.).

Teoria jocurilor este o ramură relativ nouă a microeconomiei, dezvoltată în ultimii 60 de ani, la mijlocul secolului al XX-lea, care a condus la viziuni cu totul noi şi a permis totodată cercetătorilor să analizeze subiectul cu rigoare matematică.

Bazele teoriei jocurilor au fost introduse în lucrarea lui John von Neumann şi Oscar Morgenstern, “The Theory of Games and Economic Behaviour” (Teoria jocurilor şi comportamentul economic), publicată în 1944. Aceştia au definit jocul ca “orice interactiune între diverşi agenti, guvernată de un set de reguli specifice care stabilesc mutările posibile ale fiecărui participant şi câştigurile pentru fiecare combinaţie de mutări”. Această descriere se poate aplica aproape oricărui fenomen social. Astfel, oamenii realizează că rezultatul acţiunilor lor depinde nu numai de acestea, dar şi de acţiunile celorlalţi participanţi la acea interacţiune. De la comportamentul în trafic până la decizii de producţie şi de la războiul preţurilor la decizia de a avea copii, totul părea că va fi analizat ştiinţific cu ajutorul teoriei jocurilor. Deşi nu a satisfăcut toate aceste aşteptări, teoria jocurilor şi-a găsit numeroase aplicaţii în domeniul ştiinţelor sociale, inclusiv, sau, poate, mai ales în domeniul economiei.

Teoria jocurilor se bazează pe echilibrul valabil în orice sistem economic. Anume, că suma tuturor pierderilor este egală cu suma tuturor câştigurilor. Fiecare participant depinde de decizia pe care o iau toţi ceilalţi jucători. Astfel, trebuie să se ţină cont de posibilele decizii ale celorlalţi. Cei care au dezvoltat “teoria jocului” au ajuns să identifice trei principii de bază: să nu ataci primul, să răspunzi la prima provocare şi să o ierţi pe a doua.

CAP.1 FUNDAMENTELE ECONOMIEI RISCULUI

1.1 Concept Risc - Incertitudine

Viaţa este ea însăşi o incertitudine în condiţiile în care o eroare sau o pierdere poate fi compesată prin câştiguri. Atunci când ne confruntăm cu o situaţie de incertitudine nu ne este indiferent dacă ea poate fi măsurată sau nu. În general indivizii riscă uşor o sumă mică de bani în speranţa unui câştig important chiar dacă probabilitatea câştigului este inferioară, ei refuză să aleagă o şansă mică de pierdere a unei sume importante pentru un câştig scăzut. Între anii ´20 şi ´30 se pun bazele economiei riscului. Frank Knight (1921) stabileşte o distincţie clară între risc si incertitudine, realizând o analiză modernă a economiei riscului. Astfel, riscul reprezintă o situaţie în care un individ asimilează probabilităţi de realizare a unui eveniment iar în incertitudine acest lucru nu este posibil. J.M. Keynes (1921) realizează o analiză critică cunoaşterii obiective în care probabilitatea de realizare a unui eveniment în viitor nu poate rezulta din manifestarea lui în trecut fără ca circumstanţele să fie identice. Shackle (1949) porneşte de la studiul făcut de Keynes arătând că riscul desemnează o incertitudine care este probabilă de a fi realizată. Cu alte cuvinte riscul desemnează evaluarea unei situaţii incerte iar incertitudinea apare ca o judecată reală a acestei evaluări. În acest sens există trei componente care caracterizează cunoaşterea în domeniul incertitudinii :

- măsurarea riscului şi raţionamentul decidentului asupra acestei măsuri constitue două operaţii diferite care sunt ireductibile una la alta; riscul şi incertitudinea nu sunt deloc noţiuni exclusive, ele fiind complementare;

- măsurarea riscului precum şi încrederea acordată de decident poate să facă obiectul unei măsurări în termeni de probabilitate;

- dacă decidentul formulează un raţionament asupra măsurarii riscului, acest raţionament poate constitui la rândul lui obiectul unei estimări şi astfel tot aşa până la infinit.