Industria metalurgică și industria chimică în România

Industria metalurgică

Industria metalurgică este o ramură a industriei grele, principala producătoare de mijloace de producție. Aceasta cuprinde:

1. Industria extractivă a minereurilor feroase și siderurgia

2. Industria extractivă a minereurilor neferoase și metalurgia neferoasă

3. Industria constucțiilor de mașini și a prelucrării metalelor.

Dezvoltarea siderurgiei în partea de sud-vest a țării a fost favorizată în primul rând de existența materiilor prime: minereul de fier (din Munții Poiana Ruscă și Munții Banatului), huila pentru cocs (din bazinele Petroșani și Banatului), lemnul (pentru mangal), fondanții (calcarele și dolomitele) și apa. În perioada postbelică, în contextul noii strategii politico-economice comuniste de reconstrucția țării și de integrare în C.A.E.R., industria siderurgică s-a calat pe modelul sovietic, beneficiind de importante investiții, construindu-se noi și mari combinate siderurgice la Roman (1957), Galați și Iași (1963), Buzău (1967), Târgoviște (1972), Cluj-Napoca și Tulcea (1976), Zimnicea, Beclean și Craiova (toate în 1979). În același timp s-au modernizat și și-au mărit capacitățile cele vechi de la Reșița, Oțelu Roșu, Nădrag, Călan, Vlăhița, Câmpia Turzii, București și Brăila. Producțiile siderugice record au fost atinse în anul 1989 când s-au fabricat 14,4 mil.tone de oțel, 9,5 mil. tone de fontă și 10,3 mil. tone de laminate finite pline de oțel la cald, pe baza unei producții interne de minereu de fier de 2,4 mil. tone și a unui import de peste 15 mil. tone.

După 1990, această industrie a fost afectată de :

-restructurarea economiei

-de desfacere din Asia, America Latină și Europa de Est

-diminuarea activității industriei constructoare de mașini

-privatizarea nereușită a unor combinate și reducerea finanțării (subvenționării) din partea statului a marilor combinate metalurgice

-condiționarea împrumuturilor de către Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional de evoluția restructurării și redimensionării industriei.

1. Industria extractivă a minereurilor feroase și siderurgia

Materiile prime de bază care se folosesc în siderurgie sunt minereurile de fier, metalele înnobilatoare, cocsul metalurgic, materialele refractare și fondanții. Rezervele naționale de minereu de fier sunt foarte reduse iar calitatea acestora este slabă. Principalele zăcăminte de minereu de fier care s-au exploatat în ultimul deceniu sunt: Teliuc, Ghelari, Pârâul cu Raci, Vârful Boului, Ocna de Fier, Băișoara și Lueta.

Producția de minereu de fier a devenit insignifiantă încât importurile rezolvă marea parte a necesarului (10-15 mil. tone de minereu de fier anual).

Rezervele de minereu de fier sunt de cca. 1 miliard t.

După 1989 producția siderugică, redusă simțitor în toate compartimentele, a continuat să se realizeze în localitățile Galați, Hunedoara, Reșița, Vlăhița, Nădrag, Oțelul Roșu, Câmpia Turzii, Roman, Iași, Buzău, Brăila, Târgoviște, Beclean, Focșani, Zimnicea, Zalău, Tulcea, Călărași și Slatina.

Ispat Sidex Galați, cea mai importantă din țară, fabrică peste 4 mil. tone de oțel (70% din producția națională), fontă și laminate pe baza minereului de fier din import.

Siderurgica Hunedoara, continuă să fabrice fontă, oțel, laminate, cocs și utilaj metalurgic, dar în cantități mult mai reduse. Deși s-a modernizat cu un nou laminor de sârmă, în perspectivă se va profila, probabil, pe construcții de mașini.

Combinatul Siderurgic Reșița, tot cu profil complex, deținea până în 1989 a treia poziție, după Galați și Hunedoara, în siderurgia românească, fabricând fontă, oțel și laminate. În prezent, C.S.R. și-a menținut profilul dar realizează producții foarte mici.

Produsele siderurgice de bază sunt fonta, oțelul și laminatele.

Fonta se obține în furnale în 2 variante: fonta albă, cu un conținut de carbon 1,7-5% - care se folosește la fabricarea oțelului și fonta cenușie (cu carbon liber sub formă de grafit) mai rezistentă, care se folosește la turnarea unor piese din fontă.

Oțelul se fabrică din fontă albă (solidă sau lichidă), din fier vechi și unele materiale de adaos în cuptoare Martin, convertizoare cu insuflare de oxigen și cuptoare electrice. În procesul tehnologic, din fontă se îndepărtează siliciul și fosforul (care dau fragilitate la rece), sulful (care mărește fragilitatea la cald) și arseniul (care înrăutățește sudura). Oțelurile slab-aliate au până la 5% elemente de aliere iar cele înalt-aliate conțin până la 30%.

Oțelurile aliate și înalt-aliate, obținute în ultimul deceniu la Târgoviște, Galați și Câmpia Turzii, utilizau ca metale de aliere cromul și nichelul (pentru mărirea durității și rezistenței la acțiunea agenților chimici), manganul (pentru creșterea rezistenței la sudură), vanadiul (pentru sporirea rezistenței la elasticitate), molibdenul și vanadiul (pentru mărirea rezistenței la temperaturile înalte). Oțelul de tip inox conține crom, nichel și mangan. Dintre laminate, o frecvență mai mare o au: laminatele finite pline din oțel la cald, tablele, benzile groase și mijlocii și laminatele mijlocii și ușoare.

2. Industria extractivă a minereurilor neferoase și metalurgia neferoasă

Metalele neferoase, prin calitățile lor (rezistență mare la oxidare, conductibilitate electrică ridicată, greutate specifică redusă, densitate mică etc) au o mare utilizare în industria constructoare de mașini și în special în subramurile moderne ale acesteia: electrotehnică, electronică și mecanică fină. Fiind mai rare, cu rezerve mai mici și cu concentrații ale metalului în minereu mai reduse, neferoasele sunt mult mai scumpe decât metalele feroase.

Luând în considerație o serie de caracteristici fizice și de utilizare, metalele neferoase se împart în 4 grupe:

a) grupa metalelor colorate (cuprul, plumbul, zincul și aluminiul) cu largi utilizări în industrie;

b) grupa metalelor prețioase (aurul și argintul) folosite în monetărie, giuvaergie, pentru acoperirea în aur a bugetului statului etc;

c) grupa metalelor rare (mercurul, arseniul, bismutul, seleniul și antimoniul) cu utilizări diverse;

d) grupa metalelor radioactive (uraniul) folosit în energetica nucleară.

Deși extracția și prelucrarea unor metale neferoase sunt cunoscute în România încă din antichitate, și chiar din epoca bronzului, totuși o preocupare mai intensă în aceste activități s-a manifestat după al II-lea Război Mondial.