Inflația în România

Inflaţia este un lucru rău, care afectează România atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung. Pe termen scurt, erodează puterea de cumpărare a monedei şi prin aceasta îi afectează în mod deosebit pe cei mai vulnerabili cetăţeni – pensionarii, bursierii, cei cu venituri fixe. Pe termen lung, inflaţia descurajează investiţiile şi inhibă creşterea economică. O vreme, analiştii economici au crezut că inflaţia are şi o parte bună, în sensul că ar fi posibil să “cumpărăm” o ocupare mai bună a forţei de muncă cu preţul unei inflaţii ceva mai ridicate. În timp, nici această aserţiune nu s-a dovedit adevărată, pentru că efectul pozitiv asupra şomajului este de scurtă durată, precumpănitor pe termen lung fiind efectul descurajării economisirii şi a investiţiilor, ca urmare a incertitudinilor atrase de o inflaţie ridicată.

În cele mai multe din ţările dezvoltate ale lumii funcţia de gardian al stabilităţii preţurilor a fost atribuită Băncii Centrale. Alte funcţiuni care îi reveneau – precum asigurarea echilibrului balanţei de plăţi sau stimularea creşterii economice – au devenit secundare în raport cu asigurarea stabilităţii preţurilor, iar altele – ca de exemplu asigurarea ocupării forţei de muncă sau dezvoltarea unor ramuri ale economiei ca parte a politicii economice a autorităţilor publice – au fost considerate inadecvate şi chiar în contradicţie cu obiectivul fundamental.

O dată stabilită prioritatea luptei împotriva inflaţiei şi instituţia însărcinată cu aceasta, s-a pus problema instrumentelor şi pârghiilor prin care Banca Centrală poate contribui în mod semnificativ la stabilitatea preţurilor în economie. Aici, atât experienţa ţărilor lumii, cât şi literatura de specialitate descriu o paletă largă de politici utilizate de diverse ţări, în diverse împrejurări economice şi politice. Fără îndoială, nu există o reţetă unică şi cu atât mai puţin o reţetă infailibilă. În nici o împrejurare şi în nici o ţară politica monetară, singură, nu poate asigura îndeplinirea obiectivului privind stabilitatea preţurilor, atingerea acestuia fiind influenţată – uneori hotărâtor - de alte componente ale mix-ului de politici promovate de autorităţi, printre care cele mai importante sunt politica fiscală şi politica veniturilor.

În cele mai multe ţări, obiectivul antiinflaţionist este urmărit folosind ţinte intermediare, cum ar fi cantitatea de bani din economie, volumul creditului, rata dobânzii sau cursul de schimb. În ultimele decenii, pe măsura înţelegerii mai exacte a fenomenelor care afectează stabilitatea preţurilor într-o economie, ca şi a dezvoltării unui aparat de analiză relativ sofisticat – bazat pe observaţii statistice pe perioade lungi şi modele econometrice complexe – a devenit posibilă adoptarea de către băncile centrale a unui obiectiv direct legat de asigurarea stabilităţii preţurilor.

Ţara noastră, la rândul ei, îşi propune, în perspectiva anului 2005, să realizeze un salt de la ţinte intermediare la ţintirea directă a inflaţiei, care este privită drept o etapă superioară în stăpânirea fenomenului inflaţionist şi parte integrantă a procesului de convergenţă cu ţările Uniunii Europene, în vederea aderării la aceasta.

Inflaţia, o “maladie a banilor” contemporani, este pentru multe ţări o prezenţă cotidiană. Apărută sporadic încă din cele mai vechi timpuri, întâlnită tot mai frecvent după primul război mondial, odată cu renunţarea la convertibilitatea bancnotelor în metal preţios, inflaţia a reprezentat o provocare pentru economişti, atât în plan teoretic (al doctrinelor şi teoriilor, încercând să- i explice cauzele, consecinţele şi formele de manifestare), cât şi în plan practic (al politicilor monetare, urmărind găsirea căilor adecvate de combatere ale acesteia).