Inflația în România în perioada 2008-2010

INFLAŢIA 3

CAUZE ALE INFLAŢIEI 3

FORMELE INFLAŢIEI 3

MĂSURAREA INFLAŢIEI 4

MĂSURI ANTIINFLAŢIONISTE 4

CONSECINŢELE INFLAŢIEI 4

ALTE CONCEPTE 4

STUDIU DE CAZ: INFLAŢIA ÎN ROMÂNIA 2008- 2010 5

INFLAŢIA ANUALĂ A CRESCUT LA 4,65%, DUPĂ 8 LUNI DE SCĂDERE 5

-noţiuni generale-

Inflaţia este un dezechilibru major prezent în economia oricărei ţări, reprezentat de o creştere generalizată a preţurilor şi de scăderea simultană a puterii de cumpărare a monedei naţionale.

Inflaţia este un indicator final, care arată la sfârsit de an fiscal dacă politicile guvernamentale monetare, fiscale, legislative, etc., alături de politicile Băncii Centrale, se coordonează şi conduc la o stabilitate a preţurilor de consum.

De obicei, o creştere a nivelului mediu al preţurilor de sub 1% anual nu este considerată inflaţie. Un nivel al inflaţiei între 1 şi 3 % pe an este considerat rezonabil pentru o economie în expansiune, iar o astfel de inflaţie se numeşte inflaţie târâtoare. La polul opus se situează situaţia în care inflaţia este de peste 50% pe lună, caz în care avem hiperinflaţie.

Pe termen lung inflaţia este prezentă în orice economie. Deci, fenomenul nu poate fi controlat în totalitate, ci doar influenţat. Inflaţia nu este „păguboasă” pentru toată lumea. Cei care anticipează corect evoluţia acesteia au de câştigat, în timp ce cei care nu o pot anticipa au în general de pierdut.

Inflaţia este un obstacol important în calea implementării politicilor economice de creştere economică, datorită faptului că anticipările agenţilor nu mai pot fi efectuate corect, şi de aici o risipă de resurse şi o neîncredere în politicile implementate de puterea publică.

Este necesar să facem distincţie între inflaţia anticipată şi inflaţia neanticipată. Inflaţia neanticipată este acea creştere surprinzătoare a preţurilor, creştere care nu a fost anticipată de către agenţii economici. Acest nivel al inflaţiei poate fi mai mare decât nivelul real, determinat ex-post, sau mai mic decât acesta. Inflaţia anticipată este acea inflaţie pe care agenţii economici o aşteaptă în decursul perioadei următoare. Procesul inflaţionist determină o redistribuire a veniturilor între agenţii care împrumută bani şi cei care dau cu împrumut.

Cauze ale inflaţiei

Principalele cauze ale inflaţiei sunt:

- inflaţie prin monedă - emisiunea excesivă de monedă peste oferta reală de bunuri şi servicii;

- inflaţie prin cerere - excedentul de cerere agregată peste oferta agregată;

- inflaţie prin costuri - creşterea costurilor de producţie, independent de cererea agregată;

- inflaţia importată;

- inflaţia prin structuri.

Formele inflaţiei

Formele inflaţiei sunt:

• inflaţia târâtoare (sau liniştită) presupune creşterea preţurilor până la max. 3%;

• inflaţia moderată- reprezintă creşterea anuală a preţurilor cu 15-30%. Definiţia inflaţiei moderate a fost propusă de către Rudiger Dornbusch, profesor la MIT şi Stanley Fischer, primul vice-director executiv al FMI, în 1993;

• criza inflaţionistă- reprezintă acea perioadă de timp, de cel puţin doi ani, pe parcursul căreia rata anuală a inflaţiei depăşeşte 40%. Definiţia crizei inflaţioniste a fost propusă de către Michael Bruno şi William Easterly, economişti la Banca Mondială, în 1998;

• inflaţia rapidă, când ritmul anual de creştere a preţurilor se apropie de 10%;

• inflaţia galopantă, când creşterea preţurilor depăşeşte 10% anual;

• hiperinflaţia- reprezintă creşterea preţurilor de peste 50% pe lună. Definiţia hiperinflaţiei a fost formulată pentru prima dată de către Phillip Cagan, profesor la Columbia University, în 1956. Hiperinflaţia începe în luna în care creşterea preţurilor depăşeşte 50% şi se termină, dacă rata creşterii preţurilor scade sub 50% şi timp de un an se menţine sub acest nivel. După alţi autori, hiperinflaţia presupune o rată medie anuală de 1.000% şi peste acest nivel.

Măsurarea inflaţiei

• în mărime absolută - Excedentul de masă monetară peste oferta reală de mărfuri, care dă naştere la un surplus de cerere absolută nominală ce se traduce prin majorări ale preţurilor efective;

• în expresie relativă - Este raportul între excedentul sau surplusul de monedă (respectiv, de cerere)şi oferta reală de bunuri şi servicii, în economie, căruia îi corespunde o anumită majorare a preţurilor.

1. Indicele general al preţurilor IGP;

2. Indicele preţurilor de consum IPC;

3. Indicele puterii de cumpărare a banilor IPCB.

Măsuri antiinflaţioniste

A) Măsuri de reducere a excesului de cerere agregată:

- politică monetară riguroasă, de natură să evite excedentul de monedă în economie;

- politica bugetară a statului, orientată spre reducerea deficitului bugetar, spre menţinerea la un nivel a cheltuielilor publice, în perioada respectivă, şi spre ridicarea, în anumite limite, a nivelului impozitelor şi taxelor, care să frâneze creşterea cererii şi a preţurilor;

- politica dobânzilor la creditele acordate, prin care să nu se ajungă la o micşorare artificială a ratei dobânzii şi la ieftinirea creditului;

B) Măsuri de stimulare a creşterii ofertei:

- o politică de salarizare corelată cu rezultatele economice obţinute prin muncă, prin care să se evite creşterea costurilor medii;

- creşterea capacităţii de adaptare a aparatului de producţie la cerinţele pieţii;

- stimularea extinderii potenţialului de producţie, prin investiţii de capital în mijloacele de producţie performante, prin forţa de muncă într-o structură de calificare nouă, inovaţii, prin creşterea productivităţii factorilor de producţie.

Consecinţele inflaţiei

Consecinţele inflaţiei sunt: scăderea puterii de cumpărare a populaţiei; redistribuirea veniturilor şi avuţiei; este stimulată înclinaţia spre consum şi este descurajată înclinaţia spre economisire; inflaţia avantajează debitorii (in moneda naţională); rata dobânzii este influenţată de rata inflaţiei.

Consecinţele inflaţiei pe care le suportă populaţia, viaţa social-economică în ansamblul ei sunt cunoscute sub denumirea de cost al inflaţiei.