Inflație vs șomaj

Teoria economica spune ca, atunci cand exista presiuni salariale nesustinute de sporuri de productivitate, tensiunile pot refula pe doua cai: inflatie sau somaj.

Orice politica macroeconomica are drept obiectiv declarat atat o inflatie moderna, cat si un nivel scazut de somaj. Acesta cu scopul esential de a se asigura o crestere economica inalta si de durata, o potentare a ofertei globale. Totusi in ultimele decenii procesele inflationiste au fost insotite de modificari diverse si, adesea, neasteptate in planul economiei reale.

Inflaţia este receptată, în primul rând, ca un proces specific pieţei monetare şi pieţei financiare, ca un dezechilibru al economiei simbolice în general. O asemenea optică este metodologic unilaterală şi deci greşită teoretic. Ea devine malefică pentru practica şi politicile macroeconomice dacă este absolutizată.

În realitate, inflaţia, cu toate sensurile şi intensităţile ei, este o problemă

macroeconomică. Ca orice asemenea problemă, aceasta are multiple determinări,

interdependenţe şi efecte în cadrul economiei ţării în ansamblul ei. Mai mult, mulţi

specialişti consideră că inflaţia este “răul cel mare” al economiilor contemporane,

îndeosebi al economiilor aflate în tranziţie la un nou sistem economic, comparativ

cu şomajul, cu deficitul bugetar, recesiunea economică şi datoria externă, toate

acestea fiind considerate probleme macroeconomice şi sociale de grade inferioare.

Fără a anticipa şi fără a absolutiza într-un fel sau altul, putem face precizarea

că, în mod categoric inflaţia este “boala cea mai parşivă” a economiilor contemporane . Cuvântul în cauză este folosit pentru a atrage atenţia asupra

multiplelor meandre prin care inflaţia se insinuează asupra întregii economii

aproape pe neobservate.

Cadrul nociv al inflaţiei într-o economie de piaţă trebuie apreciat pornind fie

de la procesele de creştere economică şi de la evoluţia inflaţiei şi a şomajului, fie de

la relaţiile care se stabilesc între aceste procese şi fenomene. De altfel, trebuie subliniat faptul că aceste trei fenomene economice respectiv inflaţia, şomajul şi creşterea economică sunt considerate ca fiind principalele probleme ale macroeconomiei contemporane . În contextul acestor relaţii au apărut cele mai multe controverse în gândirea economică din ţările dezvoltate cu economie de piaţă.

Astfel, concepţia keynesistă susţine că inflaţia moderată cu ritm sub 5% pe

an este mai degrabă un fapt pozitiv atît timp cât ea este asociată cu creşterea

economică de un ritm mai înalt decât cel al inflaţiei şi o mai bună ocupare a forţei de muncă. După cel de-al doilea război mondial, această concepţie devenise o

concepţie la modă. Primul “şoc petrolier” a determinat o accelerare a inflaţiei. La

nivel naţional în anumite ţări inflaţia creşte excesiv şi este însoţită de reducerea

activităţii economice cu reacţie imediată a şomajului.

Curentul monetarist de gândire economică al cărui corifeu este economistul

american Milton Friedman a consacrat o nouă concepţie a locului şi rolului inflaţiei.

Conform acestui economist inflaţia nu mai trebuie apreciată ca un factor propulsator al creşterii economice şi pune accent pe controlul statului asupra evoluţiei masei monetare.

Relatia dintre inflatie si rata somajului – ambele marimi private in dinamica – a fost surprinsa pentru prima data de economistul englez de origine neozeelandeza Arthur W. Phillips cu ajutorul unei curbe care ii poarta numele.

In istoria curbei lui Phillips exista trei etape:

Prima etapă reprezintă formularea noţiunii respective de către Phillips şi Lipsey, pornind de la presupunerea că între rata inflaţiei şi rata şomajului există o relaţie stabilă, invers proporţională, deci reducerea şomajului se poate face numai cu preţul unui nivel mai ridicat al ratei inflaţiei sau, altfel spus, niveluri mai mari al producţiei naţionale (venit naţional) sunt asociate cu niveluri mai ridicate de preţuri şi cu o rată redusă a şomajului.

A doua etapa dominata de „teza ratei naturale a somajului” (propusa de Milton Friedman si Eduard Phelps) demonstreaza diferenta dintre curba lui Phillips pe termen scurt si pe termen lung. Curba lui Phillips pe termen scurt prezinta o relatie negativa intre rata inflatiei si cea a somajului, asteptarile inflationiste ramanand constante. Pe termen lung curba lui Phillips se prezinta sub forma unei drepte verticale corespunzatoare unei anumite rate a somajului, denumita rata naturala a somajului. Atunci cand decidentii in politica economica incearca sa coboare rata somajului sub nivelul sau natural rata inflatiei va creste peste cel anticipat. Dupa Friedman si Phelps, un mecanism al asteptarilor ajustabile va duce la revizuirea treptata a asteptarilor inflationiste. Sporirea ratei anticipate a inflatiei se manifesta printr-o modificare ascendenta a curbei lui Phillips pe termen scurt.

A treia etapa din istoricul curbei lui Phillips este reprezentata de critica scolii asteptarilor rationale. Un grup de teoreticieni (Lucas, Sargent si Walace) au combatut ipoteza ratei naturale a somajului, argumentand ca nu este consecventa principiului asteptarilor ajustabile.

În cazul aşteptărilor ajustabile, agenţii economici au, de obicei, aşteptări subiective, influenţabile. Adepţii aşteptărilor raţionale au argumentat că anticipările inflaţioniste aparţin unor persoane inteligente, care ar trebui să ia în considerare toate informaţiile disponibile atunci când îşi alcătuiesc planurile.

Dacă ipoteza RN afirmă că există o curba a lui Phillips pe termen scurt atât timp cât inflaţia nu este complet anticipată, şcoala aşteptărilor raţionale, în schimb, neagă faptul ca relaţia existentă între partea neanticipată a ratei inflaţiei şi rata şomajului ar putea fi exploatată de o politică economică sistematică.