Instrumentele ce Restricționează Tranzacțiile Internaționale cu Servicii

Definirea barierelor in calea tranzactiilor internationale cu servicii

In literatura de specialitate, barierele in calea serviciilor internationalke cu servicii sunt definite ca masuri adoptate de guverne in scopul de a cea obstacole la comercializarea serviciilor produse in afara tarii

Pornindu-se de la inventarierea instrumentelor de politica comerciala aplicabile comertului cu bunuri, s-au identificat masurile de protectie aplicabile tranzactiilor internationale cu servicii, care pot lua forma:

-taxelor vamale, greu de impus ca urmare a dificultatii in identificarea si aprecierea valorii serviciului ce trece frontiera

-masuri netarifare, restrictii cantitative, foarte raspandite si reprezentative pentru sectorul serviciilor

-masuri interne discriminatorii cu rol: de a favoriza prestatorii nationali; de a impune un cost suplimentar sau de a crea un dezavantaj concurential prestatorilor externi, masuri fiscale, acces la facilitatile esentiale

-reglementarilor interne, nu descrimineaza explicit fata de prestatorii externi, dar au rol de restrictionare a tranzactiilor internationale, fiind potentiale bariere comerciale.

In principiu, ierarhizarea instrumentelor de politica comerciala ce rezulta din teoria comertului international cu bunuri ramane valabila si pentru comertul cu servicii. Astfel, un instrument ce reduce costurile producatorilor loca1i (subventia), ca mijloc de stimulare a pruductiei, este superior unui instru¬ment ce creste costurile unui prestator extern (taxele vamale); de asemenea, taxele vamale sunt superioare barierelor netarifare din aceleasi ratiuni ca si in cazul comertului cu bunuri.

RESTRICŢIILE LA COMERŢUL INTERNAŢIONAL CU SERVICII EDUCAŢIONALE

a. Implicarea guvernelor

Guvernul este de multe ori implicat în educaţie. De exemplu, toate ţările dezvoltate şi multe ţări în curs de dezvoltare au introdus obligativitatea educaţiei până la o anumită vârsta sau până la un anumit nivel şcolar (vezi graficele care urmează). De exemplu, în Australia, este obligatorie frecventarea şcolii până la vârsta de 15 ani. La nivel mondial, 4 ţări din 5 au introdus regulamente care impun ca educaţie obligatorie mai mult decât educaţia primară. În cazul a trei sferturi dintre ţări, nivelul secundar inferior face parte din educaţia obligatorie, iar în alte ţări, educaţia obligatorie include o parte din sau tot nivelul secundar superior.

Graficele de mai jos indică proporţia ţărilor în care educaţia obligatorie acoperă numai nivelul primar, sau şi o parte din nivelul secundar, etc., pe regiuni, 2001

Sursa: UNESCO Institute for Statistics

Educaţia obligatorie include cel puţin o parte din nivelul secundar în toate ţările din America de Sud, Europa şi Oceania. Într-o mică parte din ţările din America de Nord (6 din 30), Asia (13 din 45) şi Africa (20 din 49), educaţia obligatorie cuprinde numai nivelul primar.

Trebuie subliniat însă că în multe ţări, mai ales în America de Sud şi statele arabe, nu se face o distincţie clară între nivelul primar şi cel secundar inferior. Aceste două nivele se combină într-unul singur, numit de regulă „educaţie de bază”, care durează în jur de 9 ani. În scopul realizării de comparaţii la nivel mondial, în această situaţie se consideră că educaţia obligatorie acoperă atât nivelul primar cât şi pe cel secundar inferior.

Tot guvernele sunt cele care reglementează curricula şi standardele de predare. Şcolile şi universităţile sunt adesea construite şi operate de către sectorul public şi/sau atrag subvenţii guvernamentale. Şi studenţii primesc adesea împrumuturi, ajutoare financiare directe sau facilităţi financiare la achiziţionarea serviciilor legate de educaţie cum ar fi cazarea sau transportul public.