Integrare Economică Regională

Integrarea economică – apariţie şi dezvoltare

Integrarea economică este un proces complex, multidimensional şi dinamic care a devenit un aspect important al economiei internaţionale, mai ales în ultimele decenii. Integrarea economică presupune, în forma ei cea mai simplă, eliminarea discriminatorie a tuturor restricţiilor comerciale dintre fluxurile derulate de cel puţin două state şi stabilirea anumitor elemente de coordonare şi cooperare între ele.

Indiferent de natura motivaţiilor primordiale, factorii economici şi cei politici sunt interdependenţi, în integrare, nevoia de cooperare şi coordonare manifestându-se insistent în stadiile mai avansate ale acesteia. În afară de premisele economice şi politice au fost aduşi în discuţie factorii geografici şi culturali.

Paul Krugman apreciază că proximitatea geografică dă naştere unor blocuri comerciale „naturale” create între partenerii care derulează între ei o parte semnificativă din fluxurile lor comerciale.

Samuel Hungtington prezintă cultura drept o forţă care uneşte şi divide în acelaşi timp. În consecinţă, ţările cu afinităţi culturale cooperează economic şi politic, iar organizaţiile internaţionale cum ar fi UE, formate din state cu trăsături culturale comune au mai mult succes decât cele care încearcă să transceadă culturile.

Integrarea economică determină transformarea sistemului internaţional contemporan şi alterează oarecum viziunea clasică asupra rolului statului şi asupra conceptului de suveranitate.

Formele pe care le îmbracă integrarea economică regională, sunt determinate de multitudinea de relaţii care se stabilesc între două sau mai multe state care îşi conjugă eforturile în vederea atingerii unui obiectiv comun.

Dimensiunile unui proces integraţionist sunt date în principal de axa verticală corespunzătoare profunzimii gradului de integrare şi de axa orizontală corespunzătoare numărului de state membre.

Grupările integraţioniste existente astăzi, chiar dacă au obiective diferite şi grad de instituţionalizare inegal, sunt grupări deschise ce permit aderarea a noi membri în condiţiile stabilite de fiecare acord în parte.

Analiza diverselor forme de integrare are în vedere, în principal, axa verticală, respectiv intensitatea procesului integraţionist. Astfel, principalele forme sau aranjamente de integrare regională privite din perspectiva procesului integraţionist sunt:

- zone de comerţ preferenţial: ASEAN;

- zone de liber – schimb: NAFTA, AELS, PACTUL ANDIN;

- uniuni vamale: MERCOSUR, BENELUX;

- pieţe comune: PCCA (Piaţa Comună Central – Americană);

- uniuni monetare: UE;

- uniuni economice: UE;

- uniuni politice: UE;

Fenomenul de integrare economică a cunoscut două etape majore de-a lungul timpului:

- Primul „val” a apărut la începutul anilor 1960 când, sub impulsul pieţei comune europene, regionalismul s-a răspândit în Africa, America Latină şi în alte zone în curs de dezvoltare. În acea perioadă, SUA era un susţinător fidel al multilateralismului.

- Al doilea „val”, mult mai durabil decât primul, începe la jumătatea anilor 1980. De această dată, SUA devine „un jucător” important, fapt ce constituie, de altfel, după părerea unor specialişti, motivul apariţiei acestui al doilea „val” al liberalizării preferenţiale a fluxurilor comerciale.

După negocierea unor acorduri comerciale de liber – schimb la nivel bilateral cu Canada şi Israel, SUA lansează propunerea pentru o zonă de liber – schimb emisferică care să înglobeze ambele continente americane. Ulterior SUA semnează împreună cu Canada şi Mexic acordul pentru înfiinţarea NAFTA. În Europa, procesul integraţionist continuă atât printr-o lărgire succesivă cât şi printr-o adâncire. Pe celelalte continente s-au revigorat vechile scheme preferenţiale şi au luat naştere altele noi.

Realitatea arată că liberalizarea preferenţială, care este prin natura sa discriminatorie, a fost mai atrăgătoare decât liberalizarea pe baze multilaterale. Astfel, pentru liberalizarea pe baze multilaterale au fost necesari aprox. 45 de ani, în timp ce perioadele de liberalizare preferenţială au fost chiar mai scurte decât s-a prevăzut în acordurile de constituire. La prima vedere, o

explicaţie ar fi numărul mai mic de participanţi la astfel de scheme preferenţiale precum şi gradul ridicat de similitudine al economiilor lor.

Unii autori apreciază că motivul cheie pentru care SUA s-a „convertit” la regionalism este progresul mai lent al negocierilor în cadrul GATT cauzat de:

1. creşterea numărului participanţilor;

2. schimbarea caracterului protecţiei, respectiv prevalenţa autolimitărilor la export a mecanismelor anti-dumping şi a altor forme de protecţie administrată;

3. declinul hegemoniei comerciale a SUA;