Integrarea economică în America de Sud - MERCOSUR

Introducere

Ideea de a forma o organizaţie comercială nu era nouă în America Latină, dar, până la formarea Mercosur în 1991, toate încercările eşuaseră sau au fost parţial finalizate. Acest fapt s-a datorat regimurilor totalitare, militare şi a unor economii depăşite, care nu se bazau pe concurenţă, ci erau comandate de guverne. Cele mai importante ţări din America Latină au înţeles că, pentru a se dezvolta, nu există decât o cale, cea spre democraţie şi spre o economie de piaţă în care intervenţia statului să fie cât mai mică şi în care să renunţe la acele politici economice falimentare, bazate pe substituirea importurilor. Cele două ţări mari, Argentina şi Brazilia, şi-au dat seama că doar cooperând şi ajutându-se pot atinge un nivel de dezvoltare apropiat de cerinţele mondiale. Au început prin acorduri bilaterale şi n-a mai fost decât un pas până la semnarea Tratatului de la Asuncion, care a însemnat apariţia Mercosur. Cei patru membri fondatori sunt Argentina, Brazilia, Paraguay şi Uruguay, ulterior aderând şi Venezuela.

Acest tratat a fost un prim succes însemnat pentru ţările din America Latină, în contextul mondializării economiei.

Prin acest tratat, ţările îşi organizau schimburile comerciale, în primul rând între ele, apoi şi cu celelalte ţări şi oranizaţii, fapt care s-a dovedit a fi de un real folos dezvoltării lor economice ulterioare. Dezvoltarea economică a început să se vadă, dar odată cu aceasta s-a văzut că era nevoie de crearea de noi pârghii pentru a susţine economia şi comerţul, în primul rând de organe capabile şi abilitate de toate ţările semantare ale tratatului pentru continuare reformelor. În acest sens a fost semnat Protocolul de la Ouro Preto care a dat personalitate juridică şi legitimitate organismului Mercosur şi a consfinţit alegerea organelor de decizie şi implementare a mecanismelor necesare continuării reformelor.

Mercosur a reuşit să încheie tratate comerciale şi acorduri cu majoritatea organizaţiilor importante, cum ar fi NAFTA, UE, Comunitatea Andină etc.

Şi România este interesată de comerţul cu ţările membre Mercosur, comerţ intrat în declin după perioada anilor ’90. În acest sens s-au făcut eforturi de ambele părţi, Ţara noastră fiind interesată, odată cu intrarea în UE, de dezvoltarea comerţului cu această zonă.

Concluzia ar fi că, în ciuda tuturor obstacolelor pe care le-a întâlnit încă de la formare, Mercosur s-a întărit şi s-a consolidat, majoritatea ţărilor continentului latino-american dorind integrarea, iar ţările şi organizaţiile din lume dorind colaborarea cu Mercosur.

1. Integrarea economică regională în America de Sud

Grupările economice în America de Sud

În măsura în care instituţiile economice şi politice determină rolul internaţional al unei regiuni, America Latină este comparabilă cu naţiunile de pe ţărmul Atlanticului de Nord. Sistemele sale politice sunt democratice; economiile sunt tot mai mult orientate spre piaţă iar disputele intervenite între statele regiunii sunt soluţionate de cele mai multe ori prin negocieri sau arbitraj. În America Latină, mai mult decât în oricare altă zonă, cheltuielile militare sunt cele mai reduse ca pondere în PIB, iar războaiele între ţările regiunii sunt practic excluse. Ţări ca Argentina, Brazilia, Mexic „intră în lumea globalizată şi demonstrează succesul principiilor democraţiei şi pieţelor libere”. Mai există însă o Americă Latină în care prăpastia dintre bogaţi şi săraci se adânceşte tot mai mult iar accesul la tehnologiile avansate şi la Internet este practic nul.

Timp de trei decenii, după sfârşitul celui de-al doilea război mondial, America Latină a fost o regiune a regimurilor autoritare, multe dintre ele militare, unele menţinându-se la putere prin metode represive. Începând cu anii 1980, civilii aleşi pe baza votului universal au înlocuit conducătorii militari iar parlamentele şi-au recăpătat puterea de a emite iniţiative legislative. În aceeaşi perioadă, în Argentina, Brazilia, Mexic şi Chile, guvernele centrale şi cele ale provinciilor din întreaga emisferă au privatizat numeroase întreprinderi şi s-au adaptat exigenţelor economiei de piaţă. Inflaţia a fost redusă în mare măsură, competitivitatea globală s-a îmbunătăţit mult iar schimburile comerciale libere au devenit, cel puţin formal, obiectivul tuturor ţărilor din regiune.

La începutul anilor 1990, America Latină a înregistrat progrese importante pe calea integrării economice, odată cu negocierea şi punerea în practică a unor noi acorduri multilaterale de mari proporţii cum ar fi: Tatatul de constituire a Pieţei Comune a Sudului (Mercosur), constituirea Grupului celor Trei (Columbia, Mexic şi Venezuela), precum şi o dată cu reactivarea unor acorduri anterioare, ca de exemplu, instituirea de către ţările Grupului Andin a tarifului extern comun (TEC), constituirea unor subgrupări în cadrul Pieţei Comune a Americii Centrale sau încheierea a numeroase acorduri bilaterale în cadrul Asociaţiei Latino-Americane de Integrare (ALADI). Acest ansamblu de acorduri regionale a condus la o accentuare a procesului de liberalizare a schimburilor economice iar, prin ritmul şi amploarea sa, este fără precedent în eforturile de integrare economică.

Integrarea latino-americană a fost caracterizată printr-o puternică subregionalizare în timpul anilor nouăzeci ai secolului trecut. Vechiul proiect de constituire a unui mare spaţiu economic regional, prin intermediul unei pieţe comune latino-americane, a fost înlocuită de o subregionalizare a integrării în jurul a doi poli: unul sud-american, promovat prin Piaţa Comună a Sudului (MERCOSUR), şi unul caraibian, în jurul Asociaţiei Statelor Caraibelor (AEC). Ca urmare, Piaţa Comună Central-Americană (MCCA), Comunitatea Caraibelor (CARICOM) şi Grupul celor Trei (G-3) au promis o convergenţă graduală în interiorul AEC. Cu toate că AEC nu a înlocuit iniţiativele subregionale deja existente, crearea sa a fost prima acţiune care a vizat punerea în practică a unui nou regionalism caraibian, caracterizat prin promovarea mecanismelor de cooperare şi integrare între toate statele Bazinului Caraibelor, prin antrenarea unei politici de depăşire a vechilor percepţii etno-culturale, care au separat, de multe ori, ţările regiunii.