Integrarea României în Uniunea Europeană

Introducere

La început de mileniu, procesele de globalizare şi de inovaţie tehnologică reprezintă cele două mari motoare ale evoluţiei economiei mondial. În centrul lor se află companiile multinaţionale, care, aparent fără naţionalitate şi fără frontiere, stimulate de avansul tehnologic din domeniul transporturilor şi al telecomunicaţiilor, încredinţează, tot mai mult, filialelor şi partenerilor strategici aflaţi dincolo de frontierele naţionale, fabricarea şi asamblarea anumitor componente, profitând astfel de noul climat de schimb.

Consecinţele globalizării şi ale progresului tehnologic, asupra grupurilor defavorizate ale societăţii, continuă să reprezinte o sursă de preocupare. Concurenţa foarte aprigă ce se manifestă la scară mondială, atât pentru bunuri şi servicii, cât şi pentru mâna de lucru specializată, a determinat un nivel considerabil al şomajului printre muncitorii mai puţin calificaţi, accentuând disparităţile privind venitul în economiile industrializate. Diferenţele de venit şi de bogăţie în aceste ţări au atins niveluri care nu au mai fost observate decât în anii ce au urmat războiului mondial. În acest context, se acordă o importanţă tot mai mare rolului pe care statul trebuie să-l deţină în crearea de condiţii favorabile competitivităţii firmelor şi prosperităţii economiei naţionale şi , în special, rolului politicii de concurenţă.

Evoluţia în timp a procesului de integrare a creat premise pentru un tot mai pronunţat mediu concurenţial în spaţiul european. Odată cu lansarea pieţei unice interne, multe din avantajele dinamice pot fi pierdute prin menţinerea artificială a unor obstacole legislative şi instituţionale, sau în cazul în care se permite abuzul de poziţie dominantă pe un segment de piaţă. Consolidarea pieţei interne este de o importanţă capitală pentru asigurarea succesului uniunii economice şi monetare. Printre politicile comunitare care contribuie la aprofundarea pieţei interne, politica de concurenţă joacă un rol principal, nu numai pentru că ea se concentrează pe împedicarea iniţiativelor private sau publice care încearcă să întârzie deschiderea pieţelor spre concurenţă, dar şi pentru că ea dinamizează funcţionarea pieţei interne, aprobând cooperările pozitive dintre întreprinderi în materie de cercetare-dezvoltare sau de protejare a mediului şi sancţionând practicile care urmaresc să restrângă jocul concurenţei.

Ca urmare, Uniunea Europeană a urmărit o politică prin care să încurajeze concurenţa, creând un mediu şi un cadru comun, susţinut de legislaţia europeană, în care firmele să poată opera fără să se confrunte cu practici restrictive. Dar cum acţionează concurenţa? Pe o piaţă concurenţială, firmele vor concura una cu cealaltă, pentru a satisface în cele mai bune condiţii cererea. O astfel de piaţă va fi caracterizată prin presiuni de scădere asupra preţurilor , până la un nivel la care se acoperă costurile şi firmele vor falimenta sau vor fi eliminate de pe piaţă de către alţi concurenţi mai adaptaţi la realităţile economice, iar acelea care incearcă să practice preţuri foarte ridicate vor fi nevoite să revină la preţuri rezonabile.

Un astfel de punct de vedere este, evident, unul ideal, deoarece realităţile economice sunt diferite. Independent de imperfecţiunile şi semnele pieţei, există totuşi motive pentru ca firmele din anumite sectoare să coopereze sau să se asocieze, sau ca o anumită firmă să aibă o poziţie dominantă pe un segment de piaţă. Stabilirea pieţelor, partajarea lor, sau alte forme de comportament anticoncurenţial, pot apare din dorinţa conservării unor profituri ridicate sau a unei stabilităţii productive liniştitoare. Pentru marea majoritate a economiştilor, metoda de cuantificare a acestui pericol, în termen de prevenire, cât şi de sancţionare a acestui comportament, a reprezentat-o practicarea unor controale administrative, care să implice o ţinere sub control a practicilor anticoncurenţiale-cu alte cuvinte se credea că pot fi corectate imperfecţiunile pieţei prin reglementări legale. Alţi economişti au preferat modalităţi alternative de control, prin menţinerea unui anumit nivel al proprietăţii publice, îndeosebi în sectoarele în care factorii tehnici păreau să necesite o structură relativ monopolistică, iar controlul autorităţilor publice era evident ca un rău necesar, alternativă mai bună decât o poziţie de monopol necontrolabilă.

Noile ameninţări ale intensificării concurenţei în spaţiul european, ca urmare a realizării uniunii economice şi monetare, extinderii ce a avut loc şi introducerea euro, pot incita firmele să încheie acorduri verticale sau orizontale, cu scopul de a închide pieţele întreprinderilor rivale. Preocupările cu privire la relaţiile dintre întreprinderi urmăresc să asigure concurenţa dintre acestea şi nu doar simularea ei. Nici o firmă, în calitatea sa de vânzător, nu agreează concurenţa, deci există întotdeauna pericolul unei asocieri de genul “traieşte şi lasă-I şi pe ceilalţi să trăiască”. Astfel, întreprinderile pot crea aparenţă că sunt în competiţie, în timp ce ele, de fapt, se asociază pentru a evita acţiuni agresive, precum concurenţa prin preţ. Ele îşi repartizează în secret pieţele de desfacere pe caracteristici ale produselor, astfel încât fiecare devine un mini-monopolist, sau pot pedepsi concurenţii necooperanţi care refuză să se alăture unor asemenea grupări, prin interzicerea accesului la anumite input-uri vitale.

Altfel spus, efectul intensificării concurenţei a înlăturat firmele mai puţin eficiente de pe piaţă, determinând o restructurare a industriei prin intermediul concentrărilor. După introducerea euro, uşurinţa cu care preţurile au putut fi comparate în diferitele ţări europene s-a repercutat în toate sectoarele în care dispersia preţurilor era cea mai mare şi unde această diferenţă nu se datora unor motive structurale, cum ar fi diferenţele între gusturile consumatorilor şi fiscalitatea indirectă, ci, în special, datorită strategiilor de segmentare a pieţelor întreprinse de firme. În acest context global, politica de concurenţa are un rol important de jucat pentru a supraveghea sau întări flexibilitatea pieţelor de produse şi servicii. Firmele care sunt capabile de a proteja împotriva intensificării concurenţii printr-un comportament neloial sunt, fără îndoială, cele mai puţin eficiente şi inovatoare şi, deci, mai puţin capabile de a se adapta în caz de şocuri macroeconomice.