Integrarea socio-profesională a tinerilor cu dizabilități

Capitolul 1. TÂNĂRUL CU HANDICAP. PRINCIPII DE INTEGRARE SOCIO PROFESIONALĂ

Creşterea rapidă a bolilor cronice ca şi a traumatismelor, cauze de instalare a unor deficienţe morfofuncţionale definitive sau de lungă durată a dus la schimbarea treptată a gândirii medicale care nu mai putea aplica şi acestor stări schema de desfăşurare a unei boli acute – etiologie – patogenie – simptomatologie – vindecare. Boala cronică având o secvenţialitate diferită – boală – infirmitate – incapacitate – handicap. Pe de altă parte codificarea bolilor avusese în vedere alte criterii care cu greu puteau fi aplicate unei boli cronice care se putea prezenta clinic în zeci de tablouri, în funcţie de severitatea şi complexitatea infirmităţilor şi disfuncţiilor practic nu există „o boală denumită paralizie cerebrală infantilă”, ci un şir de cazuri clinice disfuncţionale cu acest nume care se pot diferenţia major unul de la altul prin incapacitatea sau handicapul determinat.Din perioada anilor 50 Organizaţia Mondială a Sănătăţii a început pregătirea unei clasificării noi pe alte principii care să poată preciza toate aceste deficite morfofuncţionale a unui pacient. Era mai important să se precizeze la un pacient că nu-şi poate mişca şoldul decât din ce cauză nu o poate face [29, p.172]. Au existat mai multe grupuri de lucru care au alcătuit o primă clasificare care a fost tipărită în 1980. Este vorbă de „International Classification of Impairment, Disability and Handicap” (clasificarea IDH).

Această clasificare nu a apărut doar din necesităţile perturbărilor induse de boala cronică, ci de nevoii de a aborda într-o cu totul altă manieră evaluarea unui bolnav. Evaluarea nu este doar înregistrare a invalidităţilor bolnavului, ci ea se interesează de impactul acestor invalidităţi asupra vieţii individului, a vieţii personale dar şi socio-comunitare, precum şi apreciază relaţia pacientului cu mediu înconjurător, mediul fizic, social, economic, profesional şi educaţional.Clasificarea IDH din 1980 a fost înlocuită în ultimii ani cu alte 2 clasificări. Bazele teoretice cu explicarea noţiunilor se află în prima clasificare care cel puţin teoretic este încă în curs.Sinonime folosite - insuficienţa, deficienţa. Pierderea sau anormalitatea unei structuri anatomice sau a unei funcţii fiziologice sau psihologice.

Handicapul. Tipuri de handicap sau incapacitate

Dezavantajul social al unui individ, determinat de o infirmitate şi disabilitate, care limitează sau opreşte îndeplinirea unui rol normal în societate pentru un individ, în raport cu vârsta, sexul, factorii culturali şi sociali ai săi.

Handicapul de orientare reprezintă pierderea capacităţii unui individ de a se orienta singur, în raport cu mediul înconjurător. Cauze pot fi multiple.

Handicapul independenţei fizice ia în considerare indivizii care nu mai au capacitatea de a susţine o existenţă independentă efectivă obişnuită. Acest handicap se referă la dificultăţile de autoîngrijire, ale vieţii zilnice curente [10, p.262].

Handicapul de mobilitate este definit ca deficitul de abilitate al indi¬vidului de a se mişca în ambientalul său. Este oarecum o completare a handi¬capului anterior dar în treptele scalei (0-9) analizează exclusiv doar proble¬ma deplasării în spaţiu (normală, redusă, imposibilă, doar în cameră, în casă, afară, cu mijloace de transport comune, numai proprii etc.).

Handicapul ocupaţional poate fi definit ca pierderea capacităţii indi¬vidului de a-şi ocupa timpul într-o manieră obişnuită pentru sexul, vârsta, pregătirea sa. Prin „ocupaţie" se înţelege nu numai munca profesională, ci şi activităţile recreaţionale ca şi activităţile organizate de la domiciliu sau în societate, ca şi activităţile de şcolarizare.

Handicapul economic se referă la imposibilitatea parţială sau totală de a susţine o activitate economică suficientă pentru satisfacerea nevoilor pro¬prii şi/sau ale familiei. Nivelele de severitate (0-9) sunt denumite „îndestu¬lare economică" şi pleacă de la cei bogaţi şi cu îndestulare completă, până la complet sărac şi inactiv economic.

Handicapul de integrare socială reprezintă deteriorarea capacităţii unui individ de a participa şi a menţine relaţii sociale obişnuite, în familie, cu vecinii, prietenii, colegii de şcoală sau serviciu etc. şi, în acest caz, există o gradare a handicapului, mergând până la alienat şi izolat social.

Modele europene privind integrarea în comunitate a tinerilor cu handicap

Case pentru persoanele capabile de muncă

Aceste case oferă localizare permanentă şi asistenţă persoanelor cu dizabilităţi capabile de muncă. Cuvintele „capabile de muncă" nu trebuie să fie înţelese în accep¬ţiunea lor literară: aceste case nu sunt predestinate doar persoanelor cu dizabilităţi care lucrează ca atare, dar, de asemenea şi acelora care sunt capabile de muncă. Practic, aproape toţi rezidenţii acestor case lucrează în ateliere protejate.

Indiferent de capacitatea casei, rezidenţii trăiesc în grupuri mici a câte zece persoane maximum. Rezidenţii trăiesc ca o familie obişnuită: ei gătesc şi iau rnasa împreună, îndeplinesc activităţi casnice; toate aceste activităţi oricum necesită asistenţă şi îndrumare.

Case pentru activităţi

Ca şi în casele pentru persoanele capabile de muncă, în casele pentru activităţi sunt îngrijite persoanele cu dizabilităţi pe parcursul a 24 de ore, întrucât rezidenţii nu sunt capabili de muncă. Aici se acordă mai multă atenţie sănătăţii şi igienei rezidenţilor decât în casele pentru persoanele capabile de muncă.

Un alt aspect important este petrecerea activităţilor pline de conţinut. Aceste activităţi zilnice se vor petrece într-un mediu diferit de unităţile de trai şi în mare majoritate sunt suprave¬gheate de altă echipă de ghidare [26 , p.142].