Investiții Străine Directe în România

Cap. 1 Investițiile străine în România

1.1 Aspecte metodologice privind investițiile străine

Identificarea potențialului investițional al țărilor reprezintă în contextul actual una dintre

problemele importante ale economiei mondiale deoarece investițiile, și în special cele străine

constituie unul din factorii esențiali pentru creșterea și dezvoltarea economică.

Fiziocrații recunoșteau și ei necesitatea și rolul investițiilor, însa cheltuielile investiționale, sau avansurile cum le numeau, erau legate în viziunea lor de pamânt și de munca terenului. Părintele economiei, Adam Smith scria: “acumularea capitalului trebuie prin forța lucrurilor sa fie anterioară diviziunii muncii” , deci pentru a munci e necesar să se creeze locuri de muncă, să se investeasca în prealabil. John Maynard Keynes considera că volumul investițiilor,”rezultat al comportamentului colectiv al întreprinzatorilor individuali” este puternic afectat de modificarea venitului dar și de rata dobânzii intr-o măsura mai mică . Prin stimularea cererii,deci a consumului prin masuri fiscale și monetare din partea statului, va creste și volumul investițiilor, conform modelului keynesist. Neoclasicii credeau că reducerea impozitelor și reformele structurale care să ducă la creșterea productivității și la scaderea costului unitar al forței de muncă,vor crește interesul pentru investiții.

1.2 Definiția investițiilor străine directe

Investitiile straine pot fi definite ca: “transferuri de capital dintr-o țară în alta” . Primii gânditori economici apreciau că fără a economisi și a aloca resurse pentru viitor nu poate avea loc dezvoltarea economiei.

Investițiile straine directe sunt definite ca proprietatea directă sau indirectă a unei entități străine de a deține cel putin 10% din acțiunile cu drept de vot ale unei intreprinderi. O investiție directă straină poate insemna o achiziție, o fuziune, o nouă fabrică, extinderea fabricii sau o absorbire.

Intr-un volum și o structura corespunzatoare, investiţiile asigură înlocuirea şi modernizarea tehnicii şi tehnologiilor, sporirea producţiei şi ofertei de bunuri, îmbunătăţirea calităţii şi competitivităţii acestora, crearea de noi locuri de muncă şi nu în cele din urmă, creşterea calităţii vieţii.

În plan teoretic, investiţia constituie un plasament pe termen lung pentru care se prezumă efecte favorabile; o alocare de resurse, de capitaluri economisite, în activităţi profitabile, în speranţa recuperării lor pe seama veniturilor viitoare, superioare; o modificare a patrimoniului generată de realizarea unor imobilizări corporale, necorporale şi chiar financiare; un proces economic complex,generator al altor procese (de exploatare, de producţie, prestaţii etc).

În plan practic, tot ceea ce întreprinde omul, entitatea sau comunitatea, pentru a-şi depăşi„condiţia” statică, deci într-un context temporal dinamic înseamnă, în fapt,

investiţie, fiind vorba despre orice efort de creştere şi instruire a tinerei generaţii, de formare a forţei de muncă constituie o investiţie continuă. Construcţiile de case, de fabrici, de întreprinderi, de şcoli şi spitale, achiziţiile de bunuri pentru folosinţă îndelungată, achiziţiile de titluri şi active financiare etc. constituie forme concrete, reale şi diversificate ale investiţiilor.

Delimitări între investițiile directe și investițiile de portofoliu:

- Un aspect fundamental al investițiilor directe, ca opuse investiţiilor de portofoliu aste ca investitorul cumpară puterea de a exercita controlul asupra managementului investiţiei şi tocmai de aceea nu implică doar capital. Acest lucru implică abilităţi manageriale şi tehnice sau cunoştinţe de marketing. Puterea controlului va varia in funcţie de distribuţia acţiunilor în firma respectivă. Explicaţia acestui fapt este aceea ca dacă un investitor deţine peste 30% din acţiunile unei companii şi nici un alt investitor nu deţine mai mult de 10% este foarte posibil să fie apt de a exercita controlul cu toate ca este minoritate, nedeţinând 51% din acţiunile unei companii.

- Altă diferenţa fundamentala este ţinta finală a investitorului direct şi a investitorului de portofoliu. Capitalul de portofoliu are tendinţa de a se muta in unele sectoare din ţări străine care au un avantaj asupra respectivelor sectoare interne. Acest avantaj va fi reflectat de un profit superior. Acest lucru impus este posibil să se intample cu o investiţie directă intr-o industrie în care ţara sursă are avantajul dar unde acest avantaj poate fi transferat unei tări străine in folosul acesteia.

- Vasta majoritate a investitorilor de portofoliu este realizată de persoane fizice sau instituţii şi nu de persoane juridice, de companii. Ei au tendinţa să investeasca in persoane fizice şi instituţii străine prin intermediul mecanismului pieţei de capital străin. In cazul investiţiilor directe străine este normal să fie făcut de companii. Poate implica cumpărarea unei intregi companii sau numai unei parţi din aceasta constituind un schimb de proprietate sau, alternativ, poate consta în clădirea unei intregi noi fabrici in străinătate, reprezentând inca o extensie geografică a acestei firme.

- Investiţiile directe străine nu necesită un flux de capital de la o ţara la alta. Economiştii obisnuiau să se gandeasca la investiţiile directe ca la o mişcare internaţională a capitalului ce poate avea forme diverse, de exemplu noi acţiuni, anumite forme de obligaţiuni, vanzări-cumpărări ale acţiunilor şi obligaţiunilor existente prin schimburile de titluri de valoare sau printr-o varietate de forme şi instrumente de credit pe termen scurt.

Cum “procesul investiţional a devenit unul de natură globală” , se consideră ca investiţiile străine directe reprezintă “unul din factorii motori ai globalizării economiei mondiale” .Acestea au dus în ultima perioadă la o intesificare a tranzacţiilor internaţionale. Investiţia straină directă este relaţie investiţională de durată, între o entitate rezidentă şi o entitate nerezidentă.

Investiţiile străine pot lua diferite forme:

- Cumpararea de acţiuni din cadrul firmei (10-15 % din capitalul social subscris).

- Participarea a doua sau mai multe firme din ţari diferite la producţia în comun a unor

produse competitive.

- Credite dintre investitor şi întreprinderea în care a investit.

- Livrările de documentaţii pentru noile tehnologii, efectuarea unor activităţi în calitate de specialişti sau experţi în management, marketing.

- Profitul reinvestit de investitor.

Jack Baehrman face în anul 1972 o clasificare a categoriilor de investitori:

1)Investitori-cautatori de resurse care exploatează factorii de producţie la costuri reduse. Ei pot căuta materii prime de baza, muncă semicalificată şi calificată care implică costuri salariale mici sau pot fi firme ce investesc în scopul obţinerii de tehnologii de vârf, management superior şi experienţa în marketing.

2) Investitorii-cautatori de pieţe de desfacere pentru a-şi spori volumul şi valoarea vânzărilor.

3) Investitorii-cautatori de eficienţa care caută să optimizeze structura reţelelor de filiale

ineficiente, fie pentru exploatarea de resurse, fie pentru menţinerea şi consolidarea pieţelor

proprii.

4) Investitorii-cautatori de active strategice,cauta sa atraga activele unor firme străine în scopul promovării obiectivelor strategice pe termen lung, ceea ce va duce la creşterea

competitivităţii pe plan internaţional.