Investițiile Străine în România

INTRODUCERE

Investiţiile străine directe trebuiesc abordate în strânsă legătură cu creşterea economică, cu dezvoltarea, întrucât indiferent de regimul politic, ele au constituit şi constituie un factor hotărâtor al dezvoltării economico-sociale prin volumul, structura şi calitatea lor. De aceea, investiţiile străine directe se regăsesc în valori diferite, în toate ţările lumii, cu motivaţii diferite de la o ţară la alta şi de la ţară la ţară.

Dar un rol deosebit îl au în ţările dezvoltate, slab dezvoltate şi în cele aflate în tranziţie la economia de piaţă. În nici o ţară aflată în tranziţie finanţarea creşterii economice şi restructurarea nu se pot face numai din surse interne. În Europa post socialistă, deci şi în România, a fost nevoie de modele noi de privatizare, nefolosite în alte economii unde privatizarea s-a înfăptuit în prezenţa unui capital privat autohton consolidat.

Astfel că insuficienţa capitalului autohton, precum şi globalizarea economică au făcut din investiţiile străine directe sursa cea mai accesibilă şi indicată de finanţare, de accelerare a procesului de privatizare şi un mijloc de susţinere a creşterii economice. Pentru ca efectele reale să apară şi să se consolideze este necesară analiza fenomenului pe termen lung.

Astfel, influenţele conjuncturale sunt eliminate. De asemenea, politica faţă de investiţiile străine trebuie corelată cu evoluţia proceselor de reformă. Astfel, pe de o parte, reforma economică nu mai poate avansa dincolo de un anumit prag, dacă nu este susţinută de investiţii străine, iar, pe de altă parte, dacă politica investiţiilor străine devansează mersul reformei, riscă să devină inoperantă, oricât de stimulativă ar fi.

În noua conjunctură mondială, investiţia este privită şi ca o necesitate pentru a se putea face faţă competiţiei, exigentelor unei pieţe dinamice, aflată în plin proces de globalizare.

Volumul investiţiilor străine ar fi necesar să crească, ceea ce ar fi puternic favorizat prin procesul de globalizare. Tocmai de aceea se recomandă ca la nivel naţional să se impună condiţii egale pentru investitorii autohtoni şi străini. Investiţiile străine financiare în final se pot transforma în investiţii străine fizice, iar o altă parte vor rămâne investiţii financiare dacă sunt generatoare de profit. Investiţiile străine fizice pot la rândul lor să fie profitabile, iar pe de altă parte deşi nu aduc profit sunt utile în scopul satisfacerii nevoilor sociale. Investiţiile materializate puse în funcţiune sunt destinate fie industriei, fie altor ramuri ale economiei naţionale. Dacă sunt bine gestionate, acestea sunt generatoare de profit fie pe piaţa internă, fie pe cele externe (profitul de această dată fiind însoţit şi de aportul valutar). Există riscul ca dezvoltarea fluxurilor de investiţii străine să se desfăşoare în mod inegal, în sensul că se pot dezvolta prea mult unele ramuri şi subramuri în raport cu altele, contrar unor interese autohtone. De aceea, este foarte importantă negocierea între investitorii şi oamenii de afaceri din ţara gazda, deoarece prin aceasta devine posibilă armonizarea intereselor contradictorii între cei doi parteneri.

Pentru a preveni acest deziderat, România trebuie să iniţieze unele facilităţi şi măsuri stimulative care să contribuie la dezvoltarea ramurilor de mare interes pentru economia naţională, precum sunt dezvoltarea ramurii confecţiilor prin utilizarea materiilor prime din ţară, obţinerea de produse competitive şi implicit impunerea acestora pe importante pieţe de desfacere atât romaneşti cât şi externe, respectiv, încurajarea valorificării tradiţiilor populare artizanale, culturale, obiceiuri, expunerea produselor de acest gen în cadrul diverselor târguri internaţionale şi local.

Aplicarea unor politici active de atragere a capitalului străin constituie o cauză importantă a consecinţelor concretizate în efectul investiţiilor străine în economiile ţărilor de tranziţie.

Investiţiile străine realizate în întreprinderile romaneşti fac ca acestea să aibă abilitatea de a răspunde în mod flexibil pe pieţe puternic competitive şi să se adapteze rapid la schimbările structurale şi ciclice ale economiei globale. Firmele româneşti trebuie să-şi îmbunătăţească şi să-şi intensifice competitivitatea lor pe pieţele externe prin dezvoltarea de relaţii bilaterale de cooperare, promovând exporturile şi instrumentele financiare adecvate.

Pentru a atinge acest obiectiv, întreprinderile mici şi mijlocii romaneşti care au investiţii străine au nevoie de facilităţi şi stimulente care să compenseze dezavantajul lor în competiţia cu marile companii internaţionale. Finanţarea şi investirea propriu-zisă reprezintă două procese reciproce strâns legate şi nedespărţite.

Fundamentarea deciziilor investiţionale are ca baza alocarea fondurilor financiare, care necesită fundamentarea deciziilor de finanţare, adică a deciziilor de procurare a resurselor financiare. Orice agent economic, pentru a realiza proiectele de investiţii planificate, trebuie mai întâi să-şi asigure resursele financiare necesare. Aceste fonduri pot proveni din mai multe surse, şi anume: sursele interne de finanţare a investiţiilor, sursele externe de finanţare a investiţiilor şi leasingul. Investiţiile străine pot fi atrase de la diverse organisme financiare străine, reprezentate de instituţiile financiar-bancare internaţionale, care constituie pilonii de sprijin ai noii ordini economice globale.

Economia românească ar putea atrage companii multinaţionale, transnaţionale, menţinându-şi în acelaşi timp suveranitatea naţională, prin aplicarea unei politici investiţionale atractive. În noua ordine economică globală, societăţile internaţionale trec printr-un stadiu specific, de la multinaţionalizare la transnaţionalizare, axându-se pe elemente transnaţionale şi anume: provenienţa capitalului; organele de conducere ale companiei aflate în diferite state; inexistenţa unei legături juridice bazate pe asumarea unei naţionalităţi, cu un anume stat. Tehnologia şi schimbările asociate dezvoltării tehnologice constituie o forţă dominantă de progres economic şi social, afectând structura economică a unei ţări, profilul şi ritmul de creştere economică, precum şi nivelul şi calitatea vieţii oamenilor. În accepţiunea Uniunii Europene, competitivitatea înseamnă, cumulativ, productivitate şi avantaj comparativ pe plan internaţional. Competitivitatea se crează la nivel microeconomic, întrucât prosperitatea sustenabilă este creată de către firme. În consecinţă, calitatea mediului de afaceri este un factor fundamental al competitivităţii. Conform „Teoriei avantajelor competitive” elaborate de M. Porter se subliniază caracterul profund dinamic al competitivităţii, arătând că aceasta devine mai puţin o problemă de maximizare a rezultatelor în cadrul unor constrângeri stricte, ci tot mai mult dependentă de capacitatea statelor de a genera mediul economic/de afaceri astfel încât să conducă la îmbunătăţirea calităţii factorilor, la creşterea productivităţii în utilizarea lor şi, eventual, la crearea de noi factori. Eficienţa fiind o proprietate a oricărei activităţi umane, trebuie să asigure obţinerea unor efecte utile dorite, cu eforturi cât mai mici. Calculele de eficienţă economică atestă că, în contextul actual, mai ales pentru România, strategia investiţională eficient aplicată, presupune modernizarea activelor corporale existente, care înregistrează costuri mici, în comparaţie cu extinderea activităţii, cu toate că extinderea activităţii rămâne calea sigură pentru o economie stabilă, care de cele mai multe ori, se desfăşoară în paralel cu modernizarea utilajelor uzate moral. Luarea în considerare a riscului influenţează în sens prudent mărimea indicatorilor de eficienţă economică. Referitor la decizia de investiţii, riscul presupune orice situaţie în care nu se cunosc cu certitudine caracteristicile unui eveniment viitor, dar în care se cunosc cel puţin numărul de alternative posibile de investiţii şi probabilitatea de apariţie a unor evenimente viitoare relevante pentru succesul proiectului de investiţii. Întrucât riscul individual al unui proiect depinde nu numai de sensibilitatea indicatorilor la acţiunea variabilelor, ci şi de gama valorilor probabile ale acestor variabile, reflectată de distribuţia de probabilitate, tehnica de analiză a riscului, cea mai utilizată în studiul riscului proiectelor, este cea a simulării.