Istoria gândirii economice în antichitate și evul mediu

1.Antichitate

1.1. Orientul Antic

Pentru perioada de început, la toate popoarele Orientului antic (egiptenii, asiro-babilonienii, evreii) exista o formă de proprietate comună asupra bunurilor. În mileniul al III-lea î.e.n. începe să se dezvolte proprietatea privată şi – o dată cu ea – are loc structurarea societăţii în clase sociale. Simultan, asistăm la restrângerea economiei naturale şi extinderea economiei de mărfuri, la intensificarea circulaţiei băneşti, ori la apariţia primelor instituţii de credit. Apare şi ia amploare schimbul de mărfuri în localităţi – sate şi oraşe – şi între acestea sau chiar între ţări.

Proprietatea privată tinde să devină dominantă în întreaga Antichitate, spre sfârşitul mileniului I î.e.n. Tot în acest mileniu asistăm şi la formarea primelor imperii şi sisteme coloniale ale Antichităţii. În linii generale structura socială a statelor antice a fost formată din sclavi şi stăpâni, clasele principale în acea perioadă. Cu toate acestea, de la o ţară la alta, de la o regiune la alta, sau în perioade diferite, structura socială a fost, de la caz la caz, diferenţiată.

Indiferent, însă, de particularităţile de loc şi timp, cele două clase menţionate se

regăsesc şi sunt distincte peste tot. De asemenea, indiferent dacă era organizată pe baza

proprietăţii comune sau private, societatea antică a fost diferenţiată în întreaga sa existenţă.

Datorită vicisitudinilor condiţiilor naturale, a necesităţii organizării unitare a vieţii în funcţie de evoluţia factorilor externi, a suprafeţelor întinse ce trebuiau administrate si cultivate, a dependenţei ritmicităţii vieţii economice de unele fenomene climatice cum ar fi revărsarea râurilor Nil, Tigru si Eufrat, precum şi datorită nevoilor economice si de apărare, statele Orientului Antic (Egiptul, Asiro-Babilonia sau Palestina) au fost organizate aproape de la început în structuri centralizate. S-a produs astfel o centralizare politică, economică si religioasă ce a condus la o centralizare a culturii, care pătrunzând adânc în popor, a devenit o putere unificatoare, a dat statului o fizionomie culturală unitară.

Legislaţia lui Hammurabi (descoperită în anul 1901–1902 la Susa în Persia – Iran) constituie una dintre cele mai vechi culegeri de legi din lume. Ea se prezintă sub forma unei lungi inscripţii cuneiforme şi oglindeşte procesul de centralizare a statului sclavagist şi fenomenul de consolidare a proprietăţii private. Acest cod evidenţiază existenţa în Babilonia a unui drept de posesiune şi familial prin care se reglementa starea persoanelor, bunurilor, contractelor, delictelor şi pedepselor, ce variau după starea socială.

Poporul era organizat în stări sociale ca: sclavii, servii, muncitorii liberi, meseriaşii pe lângă preoţi, nobilii şi ţăranii liberi. Din acest document rezultă organizarea socială, stratificată şi sprijinită pe proprietatea privată şi libera iniţiativă, cu o mare libertate individuală de mişcare şi cu o intervenţie statală în sprijinul categoriilor

defavorizate. Asistăm astfel la măsuri pentru protecţia celor slabi, a muncitorilor – chiar a celor neliberi – şi a sclavilor, pentru asigurarea produsului muncii lor, şi la o oarecare eliberare de sarcini, precum şi la măsuri pentru uşurarea sarcinilor debitorilor. Codul lui Hammurabi este depus şi se găseşte astăzi la Musée Louvre din Paris, Franţa.

Vechiul Testament este la rândul sau un document extrem de valoros atât din punct de vedere religios, cât şi pentru a ne ajuta a întelege modul de organizare si funcţionare a societăţii antice şi a economiei. Aici se reglementează raporturile economice, morale şi sociale ale societăţii evreesti anterioare naşterii creştinismului. Toate aspectele vieţii economice, mai exact cele legate de mijloacele de existentă, proprietate, schimburi, sclavie erau reglementate de legea mozaică. Aceasta avea garanţia autorităţii divine şi era adusă poporului evreu prin intermediul lui Moise. Vechiul Testament, prin întregul său conţinut, deşi este o scriere cu un pronunţat caracter social, cultivă tocmai individualismul economic, spiritul comercial şi întreprinzător.

1.2. Grecia Antică

Spre deosebire de Orient, unde condiţiile naturale şi alte împrejurări au impus, încă de la început, formarea statelor centralizate, în Europa6 (Erep = Vest, Occident în

indoeuropeană) diversitatea cadrului natural, eterogenitatea resurselor şi formelor de relief, alături de alte condiţii sociale, au contribuit la menţinerea – pentru o perioadă relativ mai lungă – a caracterului descentralizat al activităţilor umane. În timp ce în Orient statele antice au parcurs drumul de la structuri centralizate spre descentralizare, în Europa s-a ajuns la state centralizate după un drum îndelungat, marcat de reuşite şi eşecuri diverse şi îndelung repetate.

În Orientul antic, Dumnezeu vorbea omului prin intermediul stăpânului, al regelui. Spre deosebire de aceasta, în Grecia antică, prin conştiinţă, Dumnezeu vorbeşte din interiorul omului. Orientalului îi lipsea înţelegerea sensului, caracterului şi rolului statului, căci el nu era liber. Grecul, simţindu-se liber, aparţine, în mod conştient unui stat, pentru că este convins că numai ca membru al acestuia el poate tinde spre fericirea personală. Polisul grecesc este o comunitate liberă, formată din cetăţeni liberi, care se unesc conştient în stat din dorinţa căutării binelui comun şi individual. Comunitatea orăşenească este, în acelaşi timp şi măsură, şi comunitate religioasă cu zei proprii. Statul este înfiinţat de Dumnezeu, dar este încredinţat oamenilor şi conştiinţei lor şi fiecare cetăţean este obligat – după porunca lui Dumnezeu – să-l recunoască, să se supună ordinii publice a statului şi să-l servească.

Deşi structurată în clase sociale: nobili (aristoi); ţărani (demoi) şi sclavi7, societatea grecească nu a cunoscut inegalităţile întâlnite în Orientul antic. O caracteristică a vieţii greceşti, până foarte târziu, a fost cumpătarea şi modestia. Bogăţia şi prosperitatea materială trebuiau apreciate numai după scopurile morale şi politice, pe care urmau să le servească. Viaţa economică rămânea subordonată vieţii politice şi morale.

Egalitatea averilor era considerată ca ideal, iar bogăţia, îmbuibarea şi luxul trebuiau combătute de toţi. De aceea statul îşi rezervă dreptul să supravegheze întreaga viaţă socială şi economică şi să caute să stabilească armonia între interesele cetăţenilor şi ale comunităţii.