Leasingul

Prezentarea temei abordate

In limbajul cotidian auzim adesea expresiile: „nu sunt bani” sau „ nu există capital suficient”. Problema capitalului apare astfel în centrul atenţiei. De-a lungul timpului, pe măsura dezvoltării societăţii şi implicit a relaţiilor economice, mai mulţi economişti şi gânditori iluştri au incercat să dea o definiţie cât mai completă şi mai expresivă a noţiunii de „capital”.

Conceptul de „capital” are mai multe înţelesuri. Intr-un sens larg, conceptul de capital cuprinde ansamblul bunurilor posedate de un individ sau de o societate. In această accepţiune, capitalul se identifică cu avuţia individului sau societăţii. Teoria economică dă capitalului mai multe accepţiuni printre care: de avuţie iniţială, de aşteptare stocată, de factor de producţie şi chiar ca fond de salarii.

In managementul formării şi utilizării capitalurilor firmei, alegerea mecanismelor financiare adecvate deţine o importanţă deosebită, deoarece ele trebuie să fie în aşa fel organizate şi utilizate, încât să contribuie la asigurarea rentabilităţii şi eficienţei activităţii, să reducă riscurile inerente, de altfel, în orice economie. In acest context, formarea capitalurilor cu costurile cele mai mici, optimizarea deciziilor privind modul de alocare a acestora pe destinaţii în funcţie de rentabilitatea maximă scontată, astfel încât să se respecte obiectivul de creştere a valorii firmei sunt politici vitale, de o mare importanţă în viaţa oricărei organizaţii.

Leasingul este un pas înainte în finanţarea intreprinderilor care doresc să îşi achiziţioneze utilaje şi echipamente, dar care nu au posibilităţi financiare. Această tehnică de finanţare care presupune un risc ridicat vine să dea satisfacţie agenţilor economici care nu pot să obţină credite de la bănci, ori nu vor să-şi greveze bunurile mobile şi imobile prin instituirea de ipoteci sau gajuri, sarcini de natură a afecta dinamismul specific domeniului comercial.

Interesul practic al leasingului este de asigura finanţarea integrală prin fonduri împrumutate a unei investiţii fără ca beneficiul să constituie măsuri asiguratorii: prin aceasta leasingul se distinge de tradiţionala creditare a investiţiilor, unde întreprinderea beneficiară suportă o parte din valoarea investiţiei.

Astfel, leasingul – ca tehnică de finanţare – vizează, în primul rând, intreprinderile care urmaresc lărgirea activităţii şi ridicarea performanţelor, iar pe plan mai general, asigură progresul tehnic.

LEASINGUL, SURSĂ A CAPITALURILOR

2.1. Mecanismele financiare şi rolul lor în managementul formării şi utilizării capitalurilor organizaţiilor

Dacă privim organizaţia ca un tot unitar, putem spune că apare ca un sistem care se autoreglează în funcţie de mărimea parametrilor de intrare şi de ieşire. Mecanismele financiare, considerate ca totalitatea metodelor, pârghiilor, instrumentelor şi procedeelor de formare, colectare şi gestionare a capitalurilor sunt foarte diversificate, şi anume: mecanisme privind autofinanţarea, creditarea şi finanţarea bugetară, mecanismul amortizării activelor fixe, mecanismul ciclurilor de investiţii şi de exploatare, mecanismul circuitului capitalurilor, mecanismul de desfăşurare a fluxurilor financiare şi utilizării surplusului monetar, mecanismele asigurării calităţii.

Orice intreprindere reprezintă îmbinarea unui ansamblu de factori combinaţi în vederea producerii şi schimbului de bunuri şi servicii cu alţi agenţi economici. Scopul său este de a transforma bunuri şi servicii achiziţionate pentru a furniza bunuri şi servicii altor agenţi economici. Activitatea intreprinderii este fondată deci pe o activitate de producţie şi de schimb. Procedura de schimb este cea care dă naştere vieţii financiare a intreprinderii. De ea depinde funcţionarea procesului de producţie, evoluţia volumului şi structurii capitalului. Orice transfer între doi agenţi economici se concretizează în două mişcări de sens contrar, una generală de transferul de bunuri şi servicii, iar alta de transferul de monedă. Cantităţile de bunuri sau monedă transferate într-o anumită perioadă între agenţii economici formează un flux. Fluxurile în cadrul intreprinderii pot fi:

- fluxuri reale sau fizice (de bunuri şi servicii);

- fluxuri financiare (de monedă sau înlocuitori).

Fluxurile reale sau fizice i-au naştere în urma trecerii din proprietatea unei firme în cea a altei firme a unor bunuri, servicii sau lucrări, pe când fluxurile financiare rezultă prin transferul de numerar sau echivalente ale numerarului din contul plătitorului în contul beneficiarului. Fluxurile financiare sunt generate, în principal, datorită:

- procurării resurselor necesare finanţării activităţii;

- utilizării acestor resurse în vederea achiziţionării elementelor materiale necesare producţiei.

N. Morques, în lucrarea sa Financement et cout du capital de l’entreprise ,arată că circulaţia fluxurilor financiare în intreprindere se realizează în patru etape:

Etapa 1 – Cumpărarea de monedă de la investitori, fie direct de pe pieţele financiare sau indirect prin intermediarii finaciari, în scopul finanţării capacităţii de producţie. Aceasta reprezintă funcţia principală de finanţare a intreprinderii.

Etapa 2 – Afectarea mijloacelor de finanţare pentru cumpararea de active necesare proiectelor productive ale intreprinderii.

Etapa 3 – Exploatarea capacităţii de producţie, concretizată într-un surplus monetar reprezentat de intrarea netă de monedă pe o perioadă considerată şi corespunde noţiunii financiare de excedent de trezorerie al exploatării.

Etapa 4 – Afectarea surplusului monetar net cu prelevările obligatorii, şi pe diferite destinaţii, conform politicii intreprinderii.

Un asemenea circuit are un caracter continuu, astfel că în permanenţă capitalul se regăseşte în toate stadiile.