Locul României în Uniunea Europeană și Provocările Perioadei post-aderare

INTRODUCERE

Vorbind despre Uniunea Europeană, se pare că este un subiect îndeajuns tratat; totuşi, niciodată nu se poate afirma că nu mai este nimic de zis în ceea ce priveşte unificarea, pe toate planurile, în Europa şi nu numai.

Date fiind complexitatea şi anvergura unui asemenea proiect, România consideră necesară şi oportună prezentarea propriei viziuni şi susţinerea propriilor aspiraţii de către toate statele care vor împărtăşi acelaşi viitor european. Aceasta ar fi, potrivit aşteptărilor noastre, o dovada a solidarităţii de fapt a partenerilor noştri europeni. În plus, ar garanta o creştere a legitimităţii proiectului care constă tocmai în capacitatea de a-şi demonstra relevanţa pentru toţi membri săi.

Ca stat membru al Uniunii Europene, România este deosebit de interesată să contribuie la edificarea unei Europe unite, puternice în cadrul unui spaţiu comun al democraţiei, libertăţii, securităţii, stabilităţii şi prosperităţii. România este direct interesată ca succesul construcţiei comunitare care face această entitate unicat atât de atractivă să se perpetueze inclusiv într-o Uniune lărgita şi întelege să se implice cu responsabilitate în toate etapele construcţiei sale.

Integrarea României în Uniunea Europeană sau unionismul european al României a condus într-un timp extrem de scurt la rezultate economice semnificative, nu numai pentru cetăţenii românii, dar şi pentru cei din alte state. România a devenit o ţară tot mai atractivă atât în plan regional, cât şi european şi mondial.

În cadrul primului capitol al acestui proiect se defineşte noţiunea de drept comunitar şi se prezintă sursele dreptului comunitar: sursele scrise şi sursele nescrise. În continuare este prezentată istoria construcţiei europene şi arhitectura Uniunii Europene: Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană, Curtea de Justiţie, Curtea Auditorilor, Comitetul Economic şi Social, Comitetul Regiunilor, Ombudsmanul, Banca Europeană Centrală, Banca Europeană de Investiţii şi Agenţii ale Uniunii Europene. În ultimul capitol sunt prezentate relaţiile României cu Uniunea Europeană, locul României în Uniunea Europeană şi provocările perioadei post-aderare.

Cap.1 SURSELE DREPTULUI COMUNITAR

Încadrarea juridică a Uniunii Europene se caracterizează printr-un ansamblu unitar complex de reguli şi principii care impun statelor membre eficacitatea unui ordin juridic autonom. În acest vast ansamblu se degajează o ierarhie de reguli de drept ale căror condiţii de aplicare întăresc unitatea dreptului comunitar.

Acest lucru conduce la distingerea diferitelor surse ale dreptului comunitar înainte de a vedea punerea lor în aplicare şi de a-i oferi un loc anume dreptului bugetar în măsura în care este parte integrantă a încadrării juridice a Uniunii căreia îi permite în acelaşi timp funcţionarea şi acţiunea.

Chiar de la apariţia lor, Comunităţile au fost considerate ca fiind instituţii cu caracter original, iar prin obiective şi spirit erau chiar aşa. Însă noutăţile cele mai importante aduse de către semnatarii Tratatelor de la Paris, Roma, Maastricht şi Amsterdam nu sunt în scopurile urmărite. Definiţia obiectivelor politice şi economice comune se regăseşte în orice organizaţie interstatală, inclusiv la cei „mai puţin integraţi”. Însă veritabila revoluţie adusă de către Comunităţi în instituţiile europene apare atunci când se iau în considerare tehnicile juridice folosite în construcţia lor. Sigur că, la prima vedere, dreptul Comunităţilor apare compus din elemente bine cunoscute: Tratate internaţionale, acte juridice unilaterale emise de către organe competente, acte jurisdicţionale. Dar dacă, în afara acestor elemente simple, se ia în considerare întregul constituit prin combinarea lor, atunci construcţia juridică comunitară apare profund originală. Această originalitate rezultă din ceea ce am putea numi „paradoxul” Comunităţilor europene.

În drept, distingerile, categoriile, sunt numeroase. Însă este una care este într-adevăr clară: diferenţa între ordinea juridică internă şi ordinea juridică internaţională.

Ordinea juridică internă impune, prin dreptul public, organizarea puterilor publice, relaţiile acestora şi a particularilor; prin dreptul privat, relaţiile între particulari. Acest drept, în vigoare la interiorul unei colectivităţi statale, are ca fundament legea, act unilateral emis de către organele naţionale competente.

Ordinea juridică internaţională impune relaţiile între state. Este dreptul relaţiilor interstatale. Instrumentul acestui drept este, bineînţeles tratatul, acord între suverani