Management financiar bancar - criza economico-financiară din România în contextul globalizării - cauze, efecte, soluții

Odată cu apariţia revoluţiei industriale ca formă principală de progres şi dezvoltare a societăţii şi creşterii calităţii vieţii, au apărut inevitabil şi disfuncţii majore, de natură economică şi socială generate de aceasta, disfuncţii care în timp au rămas cu denumirea consacrată de crize economice, financiare sau monetare. Actuala criză a marcat întreaga economie globală ce a fost afectată puternic prin pierderea în mod special a încrederii in sistemul financiar, cu repercusiuni ma¬jo¬re asupra pierderii severe de lichiditate, creş¬te¬rii ratelor do¬¬bânzilor şi, implicit, creşterii costurilor de finanţare in¬ter¬¬nă şi externă. Băncile centrale au fost nevoite să pom¬pe¬¬ze masiv bani pe majoritatea pieţ¬elor dezvoltate ale lumii.

CAUZELE DECLANŞĂRII CRIZEI ECONOMICE LA NIVEL MONDIAL

Cauza profundă a actualei crize financiare cu care ne confruntăm a fost lichiditatea abundentă creată de principalele bănci centrale ale lumii (FED, BOJ) şi de dorinţa ţărilor exportatoare de petrol şi gaze de a limita aprecierea monedei. De asemenea, a existat o suprasaturare cu economisiri, generată de integrarea crescândă în economia globala a unor ţări (China, Asia de Sud-Est în general), cu rate mari de acumulare, dar şi de redistribuirea globală a avuţiei şi a veniturilor către exportatorii de bunuri tari (ţiţei, gaze naturale etc.). Lichiditatea abundentă şi suprasaturarea cu economisiri au creat resurse disponibile pentru investiţii, inclusiv în instrumente financiare sofisticate, nu

uşor de înţeles de către unii investitori.

Consecinţele existenţei lichidităţii abundente au fost ratele foarte scăzute ale dobânzii şi volatilitatea redusă a acestora. Împreună, aceste consecinţe au condus la creşterea apetitului pentru active cu câştiguri mari. În plus, volatilitatea redusă de pe piaţă a creat tendinţa de subestimare a riscului şi o adevarată lipsă de vigilenţă a investitorilor. Marjele de risc au fost şi ele foarte scăzute şi nediscriminatorii. Împreună, ratele scăzute ale dobânzii, apetitul pentru active cu caştiguri mari, vigilenţa scăzută faţă de risc şi marjele mici au mascat semnalele preţurilor pe pieţele financiare şi au condus la insuficienta înţelegere a riscurilor implicate.

Pe acest fundal au operat, ca agravante, şi o serie de cauze microeconomice: securitizarea frenetică, fisurile în modelul de afaceri ale agenţiilor de rating, externalizările raţionale din punct de vedere privat dar socialmente ineficiente şi, în sfârşit, competiţia internaţională crescută pentru dereglementări.

Consecinţa securitizării frenetice a fost ca, odată ce criza a fost declanşată de apariţia eşecurilor la plata ratelor la creditele pentru case, piaţa financiară a devenit netransparentă. Instalarea neîncrederii investitorilor a plasat rapid titlurile emise de vehiculele cu scop special (VSP) în categoria riscante (calitatea activelor pe care le finanţau nu mai era clară) şi refinanţările au devenit imposibile. Datorită discrepanţei dintre maturităţile pe active şi pasive, aceste VSP au început să se bazeze pe linii de finanţare de la băncile sponsor. În final, cererea de lichiditate, în combinaţie cu pierderea încrederii între bănci, a rezultat în goana după cash şi rata dobanzii efective a început să crească.

În SUA şi în unele state din Europa, guvernele şi băncile centrale au răspuns prin îmbunătăţirea lichidităţii; acordarea de garanţii guvernamentale pentru împrumuturi; recapitalizarea instituţiilor financiare; garantarea celor mai noi emisiuni de către bănci asigurate; prevenirea colapsului dezordonat al întreprinderilor mari interconectate; cumpărarea de acţiuni în bănci; reduceri coordonate ale ratelor dobânzii.

Deşi astfel de măsuri au fost puse în aplicare, după 17 luni de la declanşarea turbulenţelor, piaţa a rămas netransparentă, ceea ce a amplificat criza financiară şi a facilitat trecerea ei în sectorul real al economiei, mai intâi în SUA, apoi şi în alte ţări dezvoltate.

CAUZELE DECLANŞĂRII CRIZEI ECONOMICE ÎN ROMÂNIA

Criza a fost percepută ca un val tsunami pornit din Statele Unite şi care a măturat pe rând ţările din Europa şi din întreaga lume, avansând kilometru cu kilometru. Sintagme de genul „Când ajunge criza în România”, „Vârful crizei a fost atins” sau „Am depăşit criza” sunt fără mare valoare, dar le auzim zilnic pe posturile de televiziune. O privire mai atentă poate observa însă că tulburările economice pornite din criza subprime din SUA sunt doar o faţetă a unei realităţi mult mai complexe care combină factori economici externi cu alţii, ce ţin exclusiv de mediul românesc.

Criza economică pe care România o traversează este cu precădere o criza internă, determinată de mixul greşit de politici macroeconomice luate în ultimii ani. Creşterea economică se dovedeşte, una de natură nesănătoasă, de vreme ce se poate evapora ca un fum într-un singur trimestru. Şi asta pentru că am avut în aceşti ani o creştere bazată pe consum, finanţat pe datorie. Consumul privat a fost excesiv, dar nu trebuie blamată populaţia: toate măsurile macroeconomice au fost pro-ciclice, stimulând consumul; şi cea mai dăunătoare dintre toate, cota unică, este încă apărată de iniţiatorii ei, care nu vor să admită că au greşit.