Managementul Public European

Introducere

Managementul public european

Managementul public se dezvoltă ca domeniu distinctiv al ştiinţei pornind de la elementele sale fundamentale . Acestea facilitează cunoaşterea ,înţelegerea şi utilizarea corespunzătoare a abordărilor , instrumentelor , metodelor şi tehnicilor de management public cu care operează funcţionarii din instituţiile publice .

Cunoaşterea managementului public oferă posibilitatea înţelegerii particularităţilor care apar în acest domeniu distinct al ştiinţei . Elementele specifice influenţează procesele de management , de execuţie şi de urmărire a deciziilor administrative .

Managementul public nu numai că abordează aspecte ca : sistemul de management în instituţiile publice , resursele umane , eficienţa , pe care administraţia publică le menţioneză ca părţi ale aceluiaşi întreg , dar analizează modul de exercitare a funcţiilor de management, într-un context bine definit de administraţia publică.

Din definiţie desprindem următoarele caracteristici :

-Managementul public reuneşte un ansamblu de procese şi relaţii de management , care apar între componentele sistemului administrativ ;

-Obiectivul managementului public este satisfacerea interesului public, prin crearea unui cadru instituţional corespunzător , care să permită aplicarea actelor normative, ceea ce înseamnă şi adoptarea de acte normative cu forţă jurudică interioară, legi sau după caz, decrete , hotărâri , regulamente de organizare sau realizare efectivă a serviciilor publice;

-Procesele desfăşurate în sectorul public sunt atât procese de management , cât şi de execuţie;

-Relaţiile de management din instituţiile publice reprezintă raporturile care apar în sistemul administrativ. În administraţia de stat , acestea se realizează în regim de putere publică , adică prin intermediul prerogativelor , acordate de constituţie şi actele normative, care fac să prevaleze interesul public general atunci când acesta este în conflict cu interesul particular.

Managementul public nu se poate restrânge la studiul managementului doar la nivel executiv, pentru simplul motiv că “fenomenul executiv “ a devenit altul. În prezent, ţinându-se seama de noile realităţi constituţionale, această noţiune se foloseşte pentru a definii activitatea publică, care nu este nici de legiferare, nici de justiţie şi este realizată de autorităţi cu caracter constituţional , care impulsionează administraţia publică formând conducerea acesteia.

Administraţia publică nu mai este o formă de realizare a puterii de stat sau o formă fundamentală de activitate a statului, pentru că în sistemul democratic al Constituţiei României din 1991, ca de altfel şi în sistemul tuturor constituţiilor democratice, atât statul, cat şi organizaţiile administrative teritoriale sunt persoane morale de drept public , conduse după principiile generale ale managementului public.

CARACTERISTICI ALE MANAGEMENTULUI PUBLIC

Managementului public atrage, în mod evident , o serie de caracteristici, care contribuie la o bună întelegere a conţinutului acestuia :

Caracterul integrator studiază procesele şi relaţiile de management din administraţia publică , cu scopul fundamentării soluţiilor de perfecţionare şi raţionalizare a sistemului administrativ.

Caracterul politic este un domeniu al ştiinţei influenţat de factorul politic. Acest aspect este evident, deoarece nu pot fi indiferente scopurile urmărite de reprezentanţii administraţiei publice în state cu regimuri politice diferite . Faţă de instituţiile administraţiei publice bazate pe principii diferite, nu se pot, obiectiv vorbind, folosi metode de cercetare identice, afirma Starosciak. De altfel, trăsătura dominantă a managementului public este caracterul său politic . Managementul în administraţia de stat urmareşte, în esenţă, între altele, formularea deciziilor de guvernare, care, mai departe, se transmit sub formă de impulsuri ale şefului executivului în sistemul administraţiei publice.

Managementul public, ca ştiinţă, s-a constituit în decursul timpului datorită preocupărilor continue ale specialiştiilor pentru perfecţionarea activităţii în domeniul administraţiei publice.

Capitolul 1

Momentele esenţiale ale dezvoltării U.E.

-9 mai 1950 Robert Schuman, ministrul de Externe al Franţei, inspirat de Jean Monnet, propune planul referitor la o cooperare aprofundată (de aici, ziua de 9 mai este sărbătorită în fiecare an ca fiind „Ziua Europei”), ce va sta la baza Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului sau CECO ("Declaraţia Schuman"). După aproape un an de dispute, la 18 aprilie 1951 este semnat Tratatul de la Paris pentru constituirea CECO, de către Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda.

-1960 – 1969 Anii ”60 - o perioadă de creştere economică

În decursul acestor ani, UE introduce „politica agricolă comună” prin care ţările membre pot exercita un control comun asupra producţiei de alimente. Toţi agricultorii sunt plătiţi la fel pentru produsele lor. UE produce suficiente alimente pentru a-şi acoperi nevoile, iar agricultorii câştigă bine. Această politică are însă şi un efect nedorit: supraproducţia care generează un imens excedent de produse. Începând din anii '90, principalele priorităţi au vizat reducerea acestui excedent şi îmbunătăţirea calităţii.