Marxismul și Problema Legii Economice Fundamentale a Capitalismului

Marxismul şi problema legii economice fundamentale a capitalismului

Iniţial definiţia lui Engels a fost “legile sunt o reflectare a proceselor obiective care au loc în natură şi în societate”.

Engels completează definiţia iniţială dată de el legii, ca o reflectare a proceselor obiective care au loc în natură şi în societate, cu două limitări importante:

a) Legea poate reflecta numai acele procese care au loc în însăşi esenţa lucrurilor;

b) Reflectarea unor procese izolate nu constituie o lege; legea este numai reflectarea corespunzătoare a unor procese care se repetă cu regularitate în natură şi în societate.

Legea nu este reflectarea unui fenomen, ci a esenţei unui proces care are loc în natură sau în societate. Aceasta este extrem de important. Fenomenul şi esenţa nu coincid nici în natură, nici în societatea capitalistă. “… A reduce mişcarea vizibilă şi pur aparentă la mişcarea intimă şi reală este o sarcină a ştiinţei …”.

Din comparaţia celor două tipuri de legi reiese: legile naturii (mai ales ale naturii anorganice) sunt clare şi bine determinate, ele pot fi exprimate în formule matematice, deoarece procesele pe care ele le oglindesc au loc întotdeauna în acelaşi fel oricât de des s-ar repeta (în aceleaşi condiţii). Legile societăţii sunt un rezultat al activităţii oamenilor în împrejurări istorice care se schimbă necontenit; de aceea, ele nu pot fi exprimate în formule matematice precise, şi evoluţia evenimentelor în diferitele cazuri concrete nu poate fi prevăzută cu exactitate.

Vom încerca acum să sintetizăm şi să generalizăm remarcile făcute în diferite locuri de Marx şi de Engels cu privire la clasificarea legilor economiei politice ca bază a marxism-leninismului. Drept punct de pornire poate servi următoarea definiţie a lui Engels: “ Economia politică, în sensul cel mai larg, este ştiinţa legilor care guvernează producţia şi schimbul bunurilor materiale necesare traiului în societatea omenească”.

Economia politică este o ştiinţă a unor legi; aceste legi se referă la domenii de întindere diferită ale producţiei şi ale schimbului.

a) Legile generale, proprii tuturor modurilor de producţie.

Ele se referă la producţie în general şi de aceea nu pot explica vreo epocă istorică concretă. Marx scrie: “ … Există determinări comune tuturor stadiilor producţiei , determinări pe care gândirea le fixează ca generale; dar aşa-zisele condiţii generale ale oricărei producţii nu sunt nimic altceva decât aceste momente abstracte cu ajutorul cărora nu poate fi înţeles nici un stadiu istoric real al producţiei”.

Tocmai de aceea însemnătatea acestor condiţii generale este exagerată cu atâta zel în “lucrările” economiştilor burghezi. Noi le relevăm înainte de toate pentru că la noi se afirmă uneori că în capitalism “totul” este altfel decât la noi. În prefaţa lucrării “Contribuţii la critica economiei politice”, precum şi în diferite locuri din “Capitalul”, Marx aminteşte numeroase legi comune tuturor modurilor de producţie. Iată unele dintre ele, care şi-au păstrat importanţa pentru noi până în ziua de astăzi.

Munca – o condiţie necesară a vieţii omului. “În calitatea de creatoare de valori de întrebuinţare, de muncă utilă, munca este deci o condiţie de existenţă a omului independentă de orice formă socială, o necesitate naturală eternă, care mijloceşte schimbul de substanţe dintre om şi natură, adică însăşi viaţa omului”.

Produsul muncii este întotdeauna un obiect de întrebuinţare. “produsul muncii este în toate orânduirile sociale un obiect de întrebuinţare, dar numai o epocă de dezvoltare istoriceşte determinată … transformă produsul muncii în marfă”.

Legea diviziunii muncii. “… Diviziunea muncii în ansamblul unei societăţi, indiferent dacă este mijlocită de schimbul de mărfuri sau nu, este proprie celor mai diferite formaţiuni social-economice …”.

Fondul de mijloace de subzistenţă îl produc întotdeauna muncitorii. “Capitalul variabil nu este … decât o formă istorică de manifestare a fondului de mijloace de subzistenţă sau a fondului de muncă, de care muncitorul are nevoie pentru întreţinerea şi reproducerea sa şi pe care, în toate sistemele de producţie socială, el trebuie să-l producă şi să-l reproducă întotdeauna el însuşi”.

Necesitatea conducerii producţiei. “ Orice muncă nemijlocit socială sau colectivă, executată pe scară mai mare, are mai mult sau mai puţin nevoie de o dirijare, care să asigure armonizarea activităţilor individuale …”.