Mecanisme de decizie în Uniunea Europeană

CAP 1. PROCESUL DE DECIZIE CU PRIVIRE LA INTEGRAREA EUROPEANĂ

În ceea ce privește cadrul Uniunii Europene față de instituțiile naționale, Parlamentul European este cel care deține forul legislativ, deciziile sunt cele care implică un proces cu diferite instituții și organe ale Uniunii, stând la bază procedurile legislative, fiind principalul echilibru instituțional și preupune participarea tuturor instituțiilor la procesul legislativ. Acest proces reprezintă totodată o formă de cooperare între mai multe organe comunitare care interacționează cu privire la procesul decizional.

Tratatele care stau la baza acțiunilor Uniunii Europee sunt normale, care mai poartă denumirea și de legislație secundară și legislația primară ce cuprind directivele, regulamentele și deciziile ce provin din principiile legislației primare și obiective. Uniunea Europeană se bazează în principal pe toate normele de drept, adopând tratele într-un mod voluntar și democratic țările membre, ceea ce presupune că orice decizie hotărâtă este apobată mai mereu de căte cetățenii Uniunii Europene.

Prin intermediul unor tipuri de active legislative sunt stabilite obiectivele prin tratate. Actele legislative includ recomandări, regulamente, avize și directive. Unele au un caracter obligatoriu, altele mai puțin. Unele se aplică în toate țările, altele doar unora.

Extinderea integrării europene

Această extindere presupune extinderea geografică(sau integrare pe orizontală) constând în aderarea unor noi membri în cadrul CEE. Însă, procesul integrării s-a desfășurat în șase extinderi succesive ale aderării, etapele de integrare geografică fiind enumerate mai jos:

- 1 Ianuarie 1958- Europa celor 6(Membrii fondatori): Germania, Belgia, Italia, Olanda, Franța și Luxemburg;

- 1 Ianuarie 1973-Europa celor 9(numită și prima extindere): Marea Britanie, Danemarca și Irlanda;

- 1 Ianuarie 1981- Europa celor 10(cea de a doua extindere): Grecia;

- 1 Ianuarie 1886- Europa celor 12(cea de a treia extindere): Spania și Portugalia

- 1 Ianuarie 1995- Europa celor 15(cea de a patra extindere): Suedia, Austria și Finlanda;

- 1 Ianuarie 2004- Europa celor 25(cea de a cincea extindere): Cehia, Malta, Cipru, Polonia, Ungaria, Lituania, Letonia, Slovenia, Slovacia și Estonia;

- 1 Ianuarie 2007- Europa celor 27(cea de a șasea extindere): Bulgaria și România.

CAP 2. CARACTERIZAREA MECANISMELOR DE DECIZIE DIN UE

În principal, Comisia Europeană emite propuneri legislative, urmând ca acestea să fie adoptate de către Parlament și Consiliu. În prezent există trei mari categorii de proceduri pentru adoptarea unei legislații în UE: avizul conform, codecizia(procedura legislativă ordinară) și consultarea. Deosebirea principală între acestea este modul în care Consiliul cooperează cu Parlamentul. În ceea ce privește consultarea, Parlamentul își exprimă doar punctul de vedere, în timp ce în cadrul codeciziei, Consiliul și Parlamentul împart puterile într-un mod egal.

Comisia este cea care trebuie să aleagă procedura ce trebuie urmată, la înaintarea unei propuneri legislative.

Dintre toate cele trei, cel mai important rol i se atribuie codeciziei, deoarece ea este singura care afectează într-un mod direct procesul de decizie.

Tratatele europene-Nisa, Maastricht și Amsterdam, acestea au lărgit în timp sfera de aplicare a codeciziei, restrângâng astfel cooperarea și consultarea. Actualmente, cadrul instituțional UE este reglementat prin Tratatul de la Nisa.

Prin umare, în cele ce urmează vom delimita trei mecanisme principale ce mediază procesul decizional în cadrul UE.

2.1 Codecizia(Procedura legislativă ordinară)

Procedura codeciziei a fost inițiată prin Tratatul de la Maastricht în anul 1992, având ca și scop creșterea gradului de paricipare a Parlamentului în cadrul procesului legislativ comunitar, extinsă prin intermediul Tratatului de la Amsterdam și totodată consolidată prin propunerile de la Nisa.

Codecizia este utilizată ca și procedură în prezent pentru mai multe procese legislative comunitare. În cadrul procesului de codecizie, se împarte puterea legislativă într-un mod egal între Consiliu și Parlament. În situația în care Parlamentul și Consiliul nu ot ajunge la un consens cu privire la propuneri de legislație, nu se va adopta o altă lege nouă. Conform regulamentului, pot fi efectuate două „lecturi” succesive în ceea ce privește proiectul de lege al fiecărei situații. Dacă într-un final se va ajunge la un acord în ceea ce privește cele două lecturi, legea ar putea fi adoptată. În cazul în care legea nu este adoptată, proiectul urmează a fi prezentat către un comitet de conciliere, format dintr-un număr egal de reprezentanți ai Parlamentului și Consiliului. Când comitetul a ajuns la un consens, textul ce a fost aprobat se va trimite din nou către Consiliu și Parlament pentru aprobarea acestuia sub forma unei legi. Concilierea prin urmare a devenit un procedeu întâlnit tot mai rar. Multe dintre legile adoptate prin codecizie sunt acceptate, de fapt, la o prima sau la cea de a doua lectură, datorită unei unei bune interacționări ce au loc între cele trei instituții.