Mediul de Afaceri European și Strategia Competitivității

1. ASPECTE GENERALE INTRODUCTIVE

Mediul legislativ, cu elementele lui constituente, influenţează semnificativ activitatea economică şi socială a oricărei regiuni, prin legile în vigoare, politicile aplicate, respectiv prin instituţii.

Justiţia este una din instituţiile fundamentale ale unui stat având atribuţii în judecarea diverselor cauze, civile sau penale şi în stabilirea pedepselor prevăzute de lege.

Sistemul legislativ al Uniunii Europene este definit într-o serie de tratate. Ultimul dintre aceste tratate este Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa. Tratatele actuale şi viitoare stabilesc pentru politica Uniunii Europene o serie de instituţii. Sistemul politic rezultat din aceste acte reflectă prin structura sa principiul democratic al separării puterilor în stat în puterea legislativă, executivă şi juridică, iar în ce priveşte procesul legislativ urmăreşte principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii.

În ceea ce priveşte tipurile de documente adoptate de instituţiile Uniunii Europene, reglementările sunt direct aplicabile tuturor statelor membre, instituind obiectivele de îndeplinit şi instrumentele necesare.

Directivele stabilesc obiectivele de atins de către statele membre, având de asemenea posibilitatea de a alege mijloacele de aplicare. Directivele stabilesc termene-limită pentru transpunerea normelor UE în legislaţia naţională şi ţintesc armonizarea legislaţiilor naţionale din statele membre, în mod special în scopul creării şi susţinerii pieţei unice.

Deciziile reglementează în special situaţii particulare şi sunt obligatorii numai entităţilor specificate în acestea, state membre ori companii. Un exemplu ar fi decizia privitoare la interzicerea ajutorului de stat acordat de un anume stat-membru unei societăţi comerciale private.

Recomandările reprezintă simple opinii şi nu sunt obligatorii.

Legislaţia Uniunii Europene se împarte în două categorii :

-legislaţie primară (compusă din tratatele de bază)

-legislaţie secundară (documente adoptate de către instituţiile UE)

Legislaţia comunitară este direct aplicabilă, ceea ce înseamnă că Uniunea acordă drepturi şi impune obligaţii nu numai Statelor Membre, ci şi cetăţenilor acestora. Întrucât legislaţia comunitară are forţa juridică superioară legislaţiilor naţionale, aceasta poate fi invocată în instanţele judecătoreşti naţionale cu precădere în faţa normelor interne, naţionale.

În ceea ce priveşte împărţirea competenţelor între UE şi statele membre, UE nu se aseamănă nici unei confederaţii (asociere liberă a unor state suverane) şi nici unei federaţii (unui stat federal).

Luarea deciziilor la nivelul UE se face prin 3 procedee: consultare, cooperare, codecizie.

Domeniile în care deciziile se iau prin consultare sunt: agricultura, fiscalitatea, libera circulaţie a persoanelor, exercitarea dreptului de vot, eligibilitatea la alegerile locale şi europene, politica industrială, investirea Comisiei Europene, programe specifice de cercetare.

Domeniile în care deciziile se iau prin cooperare sunt: libera stabilire a liber profesioniştilor, libera circulaţie a lucrătorilor, marea piaţă, recunoaşterea reciprocă a diplomelor, sănătatea şi securitatea lucrătorilor, fondul social european, formarea profesională, ajutor pentru ţările în curs de dezvoltare, transport.

Domeniile în care deciziile se iau prin codecizie sunt: dreptul de stabilire, reţele transeuropene de transport, telecomunicaţii, energie, acţiuni de încurajare în domeniul sănătăţii, culturii, educaţiei, funcţionarea pieţei interne, protecţia consumatorilor.

În anumite domenii politice, statele membre ale UE acţionează în mod interguvernamental, adică iau decizii comune în calitate de state suverane. În alte domenii, statele şi-au transferat, complet sau parţial, Uniunii Europene competenta legislativa, astfel încât UE reprezintă, în această sferă, o instituţie supranaţională. Uniunea Europeană nu este, deci, un subiect originar de drept internaţional, deoarece ea nu-şi poate crea o proprie ordine juridică, ci este un subiect derivat de drept internaţional, a cărui competenţă rezultă din transferul drepturilor de suveranitate ale statelor membre. Aşa-numita suveranitate competenţă de organizare a ordinii juridice şi a competenţelor UE o deţin ţările membre.

În ceea ce priveşte competenţele legislative ale Uniunii Europene în diferite domenii politice, se face diferenţă între competenţa exclusivă, dublă şi flancată. De exemplu, în politica comercială şi vamală, puterea legislativă o deţine exclusiv UE. În domeniul pieţei comune, al agriculturii, energiei, transporturilor, mediului şi al protecţiei consumatorilor se aplică o competenţă dublă. Ţările membre ale UE au dreptul, în aceste domenii, să adopte legi proprii, în cazul în care UE nu prezintă nicio iniţiativă legislativă. În toate celelalte domenii politice, ţările-membre deţin competenţa exclusivă. În afara de aceasta, există anumite competenţe care pot fi delegate UE numai de ţările membre. UE nu-şi poate, deci, asuma alte competenţe fără acordul statelor membre.

În ceea ce priveşte actul legislativ exercitat de Uniunea Europeană se aplică aici două principii de bază. Primul principiu, principiul subsidiarităţii, aplicat în politica UE prin Tratatul de la Maastricht, spune că deciziile politice trebuie delegate la nivelul cel mai de jos posibil, deci forurilor politice naţionale, regionale sau locale din ţările-membre. Uniunea Europeană nu oferă aici decât asistenţă necesară, în cazul în care nivelurile decizionale inferioare nu au posibilitatea de a soluţiona problemele singure şi într-un mod adecvat. Al doilea principiu al politicii UE este cel al proporţionalităţii. Conform acestui principiu orice măsură luată trebuie să fie adecvată, necesară şi corespunzătoare scopului urmărit.

2. TRATATELE UE

Născută prin eforturile a patru oameni extraordinari, Jean Monnet, Robert Schuman, Konrad Adenauer şi Alcide de Gasperi, Europa porneşte în căutarea propriului destin şi în impunerea sa pe plan mondial, ca o adevărată forţă economică.

„De la primii paşi pe calea integrării economice vest-europene şi până în prezent a trecut jumătate de secol. Pe tot acest lung parcurs au fost, desigur, şi eşecuri, dări înapoi. Era firesc să se întâmple aşa, dacă ţinem seama că statele din vestul continentului îşi asumă responsabilităţi fără precedent. Ele erau primele care avuseseră curajul să pornească pe o asemenea cale. Din fericire, mult mai importante s-au dovedit performanţele realizate. Pe baza lor, procesul integrării interstatale s-a dezvoltat considerabil.” (Bal, 2006, pg 11.)

De la semnarea în 1951, a Tratatului de la Paris, şi apoi a Tratatelor de la Roma, în 1957, Europa a parcurs un drum lung şi anevoios. Tratatele care au urmat au consfinţit, pe rând adâncirea integrării europene.

Actul Unic European a reprezentat un mare pas înainte, după o perioadă de stagnare, aducând un suflu nou economiei europene. La numai câţiva ani, a urmat semnarea Tratatului de la Maastricht şi a Tratatului de la Amsterdam, consfinţind, la rândul lor, dinamismul economiei europene.

Marea reformă instituţională, reprezentată de Tratatul de la Nisa, a pregătit Europa pentru lărgirile către centrul şi estul continentului, în timp ce Tratatul Constituţional ar conferi construcţiei comunitare cadrul juridic unitar pentru exercitarea de noi competenţe.