Mediul de Marketing Norvegia

A) Mediul politic-legislativ

Mediul politic-legislativ reprezinta dreptul de a derula afaceri, care este garantat prin actele normative in vigoare in tara respectiva, prin deciziile guvernamentale si prin vointa politica a fortelor conducatoare in stat. .

a)Mediul politic

1.Forma de guvernare: monarhie

Norvegia este una dintre regiunile culturale cele mai vechi din Europa. Ca rezultat al straduintelor sale de a-si extinde teritoriile in Evul Mediu, Norvegia a ramas slabita intern lunga vreme. O perioada de dominatie daneză a urmat stăpânirii Suediei asupra Norvegiei. După ce şi-a obtinut indepedeţa, in 1905, Norvegia a preferat să-şi păstreze neutralitatea şi a votat in două rânduri, la două referendumuri naţionale, să rămână in afara UE.

Norvegia s-a gândit pentru prima oară să intre in Comunitatea Europeană(acuma Uniunea Europeană) in 1970. După o luptă politică lungă si dificilă, norvegienii au respins indeea aderării printr-un referendum organizat in 1972 (53% au fost impotriva aderării).Descoperirea unui vast zăcământ de petrol si gaze naturale in Marea Nordului a revitalizat economia norvegiană şi increderea naţiunii in forţele proprii.

Printr-un nou referendum ţinut in mai 1994, norvegienii au respins iar propunerea de a intra in Uniunea Europeană, de data aceasta cu majoritate mai strânsă (52,5 % au fost impotrivă). Mai ales populaţia rurală a votat „NU” de teama anulării subvenţiilor guvernamentale şi a pericolului de a-şi pierde identitatea naţională după integrarea in UE.

Norvegia se straduieşte să intreţină relaţii cu statele UE. Guvernul a aprobat fără rezerve extinderea către est a Uniunii, explicând in acelaşi timp că e incă prea devreme să se reia dezbaterea pe tema aderării Norvegiei. Norvegia este, în termeni oficiali, o monarhie constituţională cu un sistem de guvernare democratic parlamentar. Democratic, deoarece sursa puterii politice şi a legitimităţii conform Constituţiei se află la poporul norvegian, acest lucru însemnând că toţi cetăţenii pot participa la Storting (Adunarea Naţională norvegiană) şi la consiliile municipale şi districtuale. Parlamentar, în măsura în care Guvernul, în calitate de putere executivă interimară, nu poate guverna fără încrederea acordată de Storting, adică de puterea legislativă. Monarhie constituţională, deoarece Guvernul, în conformitate cu articolele originale din Constituţie, îşi are sursa autorităţii în puterea executivă cu care este învestit Regele.

Atât guvernarea democratică cât şi monarhia au fost instituite în Constituţia din 1814. În prezent, puterile politice reale ale Regelui sunt limitate, dar acesta îndeplineşte o funcţie simbolică importantă ca Şef de Stat şi reprezentant oficial al societăţii şi vieţii economice norvegiene. Monarhia joacă, de asemenea, un rol unificator crucial, care devine evident mai ales în perioadele de criză naţională.

Puterea de stat este împărţită în mod formal între trei instituţii:

-i.) Storting (puterea legislativă),

-ii) Guvernul (puterea executivă) şi

- iii.) Curţile (puterea judiciară).

În plus, administraţia publică, care a fost concepută pentru a asista organismele politice, este uneori considerată a patra putere în stat, deoarece se angajează, în prezent, în acţiuni independente şi poate influenţa trasarea politicilor naţionale. Există, de asemenea, o distribuire geografică a puterii politice, la nivel central, districtual şi municipal.

i.) Storting

Adunarea Naţională Norvegiană numita storting este organismul politic cu cel mai înalt statut din Norvegia încă de la introducerea parlamentarismului în 1884. Alegerile pentru Storting se organizează o dată la patru ani, iar mandatele se distribuie conform unui sistem de reprezentare proporţională. Guvernul este ales, în numele Regelui, dintre membrii Storting.

O majoritate din Storting poate utiliza un vot de cenzură pentru a provoca demisia Guvernului sau a unui minister anume. Moţiunea de cenzură poate fi înaintată de orice membru al Storting sau Guvernul însuşi poate cere un vot de încredere. În cazul în care Guvernul încalcă legea sau nu respectă Constituţia, poate fi pus sub acuzare de către Storting. Această situaţie a fost totuşi rar întâlnită în practică.

Storting menţine controlul oficial asupra a două din cele mai importante instrumente ale guvernării: adoptarea legislaţiei şi aprobarea bugetelor naţionale. Majoritatea proiectelor de lege şi a propunerilor de buget sunt prezentate Storting de către Guvern. În mod normal, proiectele de lege necesită modificări minore, deoarece Guvernul fie are o majoritate care îl susţine în Storting, fie a adaptat aceste propuneri pentru a satisface majoritatea din Storting.

Storting are 169 de reprezentanţi aleşi, toţi membri ai partidelor politice.

Storting este condus de un prezidiu format din şase membri. Negocierile şi dezbaterile din plenul Storting joacă un rol minor în rezolvarea problemelor parlamentare. Cel mai mult se lucrează în cadrul comitetelor permanente, locul unde se propun majoritatea modificărilor iniţiativelor legislative ale Guvernului. Împreună cu grupurile parlamentare ale partidelor politice, cele douăsprezece comitete permanente formează cele mai importante organisme politice ale Storting.

Membrii Storting sunt aleşi la nivel districtual pe baza reprezentării proporţionale, acest lucru însemnând că fiecărui district i se atribuie un număr de reprezentanţi în funcţie de numărul de locuitori.

ii.) Guvernul

Guvernul reprezintă puterea executivă. Cele mai importante funcţii ale sale sunt prezentarea de proiecte legislative şi de propuneri de buget în faţa Storting (Adunarea Naţională Norvegiană) şi punerea în aplicare a deciziilor prin intermediul Ministerelor. Membrii Guvernului sunt aleşi din rândul Storting şi sunt conduşi de Primul-ministru. În mod oficial, Regele este cel care îi cere partidului majoritar să formeze un guvern sau o coaliţie viabilă.

Deciziile Guvernului sunt luate în mod oficial de Rege în cadrul Consiliului (adică sunt aprobate în comun de Rege şi de Consiliul de Stat) în fiecare vineri. Toate Decretele Regale trebuie să fie semnate de Rege şi contrasemnate de Primul-ministru.

Atât oficial cât şi în realitate, Guvernul norvegian, în special Primul-ministru, au puteri limitate faţă de majoritatea ţărilor occidentale. Prin tradiţie, Primul-ministru, Ministrul de Externe şi Ministrul de Finanţe ocupă cele mai înalte poziţii în cadrul Guvernului.

Pe măsură ce a crescut numărul sarcinilor pe care trebuie să le îndeplinească statul, puterea legislativă a fost delegată din ce în ce mai mult de Storting Guvernului şi adeseori şi mai jos pe scara ierarhică, la ministerele de resort. Norvegia se caracterizează printr-un guvern ministerial, în care un ministru acţionează ca şef politic al ministerului său. Imediat după ministru urmează Secretarii de Stat desemnaţi conform unor criterii politice, care pot fi echivalaţi cu miniştrii adjuncţi, şi consilierii politici.