Metoda Calculului Marginal în Analiza Economică

Introducere

„ Când mă compar – sunt mulţumit;

când mă analizez – mă detest”

BLAISE PASCAL

Pentru a putea face faţă exigenţelor impuse de o dezvoltare continuă precum şi pentru a putea face predicţii asupra desfăşurării viitoare a evenimentelor, firma este nevoită să utilizeze, pentru a-şi cunoaşte cu exactitate potenţialul, un ansamblu de tehnici şi metode specifice, reunite în ceea ce s-a numit, ca ştiinţă, de-a lungul timpului – analiza activităţii economice – şi, mai recent, analiza - diagnostic.

Prin aceste metode are loc măsurarea relaţiilor factorial – cauzale, determinându-se mărimea, sensul şi intensitatea acţiunii factorilor asupra fenomenului cercetat, creând posibilitatea interpretării complexe şi materializării stării fenomenului, în vederea identificării şi valorificării rezervelor interne.

Fenomenele şi procesele economico-sociale sunt fenomene complexe generate de o multitudine de cauze principale şi secundare, esenţiale şi neesenţiale care se află în raport de conexiune şi de condiţionare reciprocă.

În analiză se utilizează o diversitate de metode şi procedee matematice în funcţie de scopul analizei, de tipul de legături cauzale şi de modul de exprimare a caracteristicilor fenomenului studiat.

Dintre aceste metode, primordiale pentru analiza economică sunt: metoda calculului marginal, metoda substituirii factorilor, metoda balanţieră, metoda calculului matricial, metoda ABC, metoda corelaţiilor, metoda cercetărilor operaţionale etc.

Lista metodelor şi procedeelor de analiză şi diagnostic nu este exhaustivă. Totodată, fundamentarea concluziilor şi recomandărilor diagnosticului nu se bazează pe utilizarea singulară a uneia sau alteia dintre metode. Chiar dacă pentru un anumit tip de diagnostic este prioritatră o anumită metodă, ea este completată şi îmbogăţită cu alte instrumente de investigare, astfel încât să se asigure pertinenţa demersului.

1. Marginalismul şi începuturile calcului economic

Marginalismul, sau cum a mai fost numit “ revoluţia marginalistă”, apare în anii ’70 ai sec XIX, când trei autori, Stanley Jevons (1835 – 1882, Anglia), Leon Walras ( 1834 – 1940, Franta ) şi Carl Menger ( 1840 – 1921, Austria ), formulează principiile economiei neoclasice, descoperind noi instrumente de analiză, utilizate într-o măsură mai mare sau mai mică, de întreaga economie de după această revoluţie.

Ideea fundamentală a marginalismului este că fiecare agent economic individual are o scară raţională de nevoi după care se călăuzeşte în acţiunile sale. În condiţiile concurenţei perfecte, utilitatea este măsura subiectivă a raportului dintre disponibilităţi şi eficienţă. Paradoxul marginalismului este că utilităţile totale ale produselor sînt egale, dar utilităţile finale nu (sau: satisfacerea oricărei nevoi este o necesitate, dar satisfacţia obţinută prin satisfacerea diferitelor nevoi este variabilă).

Autorii neoclasici, spre deosebire de cei clasici, formulează cel mai adesea ipoteza unei oferte date de “ factori de producţie “, studiind modul în care agenţii economici pot proceda pentru cea mai bună utilizare posibilă a unui factor de producţie, disponibil în cantitate fixă, încercând să dea răspuns la întrebări de genul: Care este modul în care poate acţiona un anumit consumator (industrial sau casnic), care dispune de un buget fix, pentru a se plasa în cea mai bună situaţie posibilă? Cum trebuie să acţioneze un producător, o întreprindere pentru a obţine profitul cel mai ridicat dintr-un buget dat ?

Prin răspunsurile date, noii clasici sunt în opoziţie faţă de şcoala clasică datorită unei schimbări a obiectului de analiză şi a cadrului temporal avut în vedere. Se au în vedere trei aspecte :

- primul priveşte natura capitalului, chiar definirea termenului. Dacă pentru clasici, capitalul apare clar ca un avans de bani operat de capitalişti, avans pe care caută să-l recupereze după ce l-au sporit, pentru neoclasici, capitalul este o unealtă de producţie ( factor de producţie), un ansamblu de instrumente , fizic definite.

- al doilea aspect se referă la opoziţia ce se manifestă la nivelul teoriei valorii, unde, spre deosebire de susţinătorii teoriei obiective a valorii care afirmă că munca este singura măsură reală care poate servi la aprecierea si compararea valorilor tuturor mărfurilor, neoclasicii apelează la valoarea estimativă (apreciată, aproximativă) pe care omul o ataşează diferitelor bunuri dorite, în funcţie de aptitudinile acestora de a satisface nevoile de consum, calitatea si raritatea lor, situându-se pe poziţia cumpărătorilor, a celor care apreciază valoarea de schimb prin utilitatea produselor si prin solvabilitatea cererii lor (clasicii se situează pe poziţia producătorului care doreşte să-şi acopere prin preţ cheltuielile si să-şi asigure obşinerea profitului).

- al treilea aspect priveşte repartiţia venitului global. Pentru clasici, există o confruntare a claselor sociale (capitalişti, muncitori, proprietari funciari): repartiţia apare integral ca o prelevare operată asupra surplusului produs; rolul muncii, al forţei de muncă, pare esenţial, dacă nu chiar exclusiv în constituirea acestui surplus.