Metoda drumului critic

Metoda drumului critic

1.Introducere

Cercetarea operațională a apărut ca disciplină de sine stătătoare , în timpul celui de-al doilea război mondial, prin înfiinţarea unor echipe complexe (matematicieni, ingineri, economişti, biologi, psihologi ş.a.) însărcinate cu optimizarea deciziilor privind unele acţiuni pregătitoare operaţiilor militare. După război, echipele astfel formate s-au reprofilat rapid pentru activităţi paşnice.

Dezvoltându-se spectaculos în ultimele trei decenii, preocupările teoretice şi în special practice, în domeniul cercetării operaţionale, au ajuns să antreneze astăzi pe plan mondial sute de mii de specialişti.

În prezent nu se mai poate concepe conducerea unei activităţi tehnico-economice importante fără a face apel la metodele cercetării operaţionale, bineînţeles împreună cu celelalte tehnici moderne cum ar fi informatica, analiza de sistem ş.a

Cercetarea operaţională s-a dezvoltat spectaculos în special în ultimii ani, în strânsă legătură cu o serie de alte discipline ale organizării şi conducerii, cum ar fi cibernetica, informatica sau analiza sistemelor.

Considerată de unii ca reprezentând şcoala matematică în disciplinele organizării şi conducerii, cercetarea operaţională se caracterizează în primul rând prin procesul de elaborare a modelelor, de regulă matematizate, care descriu procesele economice pentru care urmează a se lua decizii cât mai avantajoase.

Modelele cercetării operaţionale se caracterizează prin căutarea unei soluţii optime sau apropiată de optim, pentru fenomenul studiat. Aceste modele se bazează pe o mare diversitate de procedee matematice şi au aplicaţii la nivel macro, dar în special la nivel microeconomic. Ele reprezintă principalul instrument pentru optimizarea deciziilor în analiza de sistem.

Principalele faze ale elaborării unui model matematic într-o problemă de social-economică sunt :

• Prima fază a modelării are un caracter pregătitor, este cunoaşterea realităţii în organismul studiat, în scopul îmbunătăţirii mecanismului informaţional-decizional. Descrierea logicii proceselor decizionale, alături de considerarea obiectivelor viitorului sistem, sunt principalele elemente ale cunoaşterii realităţii necesare modelării.

• A doua fază a modelării o reprezintă construirea propriu-zisă a modelului.

• A treia fază a modelării este confruntarea modelului cu realitatea şi eventual experimentarea sa. Această fază se realizează în cadrul implementării sistemului, care poate fi considerată a patra şi ultima fază a modelării.

2. Noțiuni teoretice fundamentale

O problemă de ordonanţare constă în stabilirea unei ordini de efectuare a operaţiilor (activităţilor) unui proiect, astfel ca interdependenţele dintre ele să fie respectate în cadrul resurselor disponibile şi durata totală de execuţie a acestuia să fie minimă.

Pentru a putea concretiza definiţia de mai sus, trebuie clarificate noţiunile de proiect, operaţii (activităţi) ale acestuia, interdependenţe între operaţii şi resursă a proiectului.

● Prin proiect vom înţelege o acţiune de mare amploare sau un proces complex destinat atingerii unui scop bine precizat. La un proiect deosebim următoarele caracteristici:

- un obiectiv, care poate fi un produs, o cantitate de informaţii sau un rezultat de natură organizatorică;

- un ansamblu de activităţi (subacţiuni, subprocese, operaţii), corelate logic şi tehnologic, a căror realizare permite atingerea scopului propus;

- un proces tehnologic prin care se precizează intercondiţionările între activităţi, interesând în special ordinea de execuţie a acestora.

● O activitate este o parte distinctă dintr-un proiect, un subproces precis determinat, care consumă timp şi resurse. Vom presupune în continuare că activităţile au următoarele proprietăţi:

-fiecare activitate este indivizibilă (nu se mai descompune în subactivităţi);

- fiecare activitate are o durată cunoscută;

- o activitate, odată începută, nu mai poate fi întreruptă.

● Dintre intercondiţionările (interdependenţele) dintre activităţi, ne interesează, în special, cele temporale, numite relaţii de precedenţă, care pot fi de trei tipuri:

-de tip "terminare – început". Acest tip este cel mai frecvent întâlnit şi spunem că o activitate A precede activitatea B printr-o interdependenţă de tip "terminare – început" dacă activitatea B nu poate începe decât după un interval de timp t de la terminarea activităţii A. Acest interval poate fi egal şi cu zero, caz în care spunem că activitatea A precede direct activitatea B;

- de tip "început – început". Acest tip este frecvent întâlnit şi spunem că o activitate A precede activitatea B printr-o interdependenţă de tip "început – început" dacă activitatea B nu poate începe decât după un interval de timp t de la începerea activităţii A. Acest interval poate fi chiar mai mare decât durata activităţii A, caz în care avem de fapt o dependenţă de tipul "terminare – început", putând chiar privi primul tip ca un caz particular al celui de-al doilea;

- de tip "terminare – terminare". Spunem că o activitate A precede activitatea B printr-o interdependenţă de tip "terminare – terminare" dacă activitatea B nu se poate termina decât după un interval de timp t de la terminarea activităţii A sau că activitatea A trebuie terminată cu cel puţin t unităţi de timp înaintea terminării activităţii B.

● Prin durată totală de execuţie a unui proiect înţelegem intervalul de timp în care se efectuează toate activităţile acestuia, respectând toate interdependenţele dintre activităţi.

A programa un proiect înseamnă a stabili termenele de începere pentru fiecare activitate în parte, ţinând seama de restricţiile impuse de procesul tehnologic, duratele activităţilor şi resursele disponibile. Pentru un proiect dat, există un număr enorm de programări admisibile. Un interes deosebit prezintă programul optim, adică acel program care, pe de o parte, satisface restricţiile impuse iar, pe de altă parte, optimizează un anumit criteriu de eficienţă economică.

Criteriul de optimizare nu este acelaşi pentru toate proiectele, el este stabilit pentru fiecare caz în parte şi defineşte obiectivele majore ale conducerii proiectului. În funcţie de aceste obiective, criteriul poate fi durata totală minimă, costul total minim, folosirea cât mai uniformă a resurselor sau o sinteză a acestora. Deci, programul optim este acea desfăşurare a proiectului, precizată prin termenele de începere ale activităţilor, care conduce la o eficienţă maximă.