Microeconomie

Pe baza de calcule economice, se alege alternativa de combinare de la care se asteapta cea mai mare eficienta în conditiile date. Astfel, daca un agent economic va avea în vedere eficientizarea tehnica si economica a productiei prin substituirea muncii cu capital, atunci optiunea sa pentru o anumita alternativa de substituire se va baza pe mai multe masini si mai putini lucratori. Pentru aprecierea alegerii facute se vor folosi indicatori de tipul: nivelul productivitatii marginale a muncii si a capitalului, rata marginala de substituire (a muncii cu capitalul sau a capitalului cu munca) si elasticitatea substituirii.

Elasticitatea substituirii exprima masura în care poate fi mentinuta productia când un factor este înlocuit cu altul. Elasticitatea substituirii este pozitiva pentru toate combinatiile normale ale factorilor de productie si variaza de la zero la infinit, în functie de usurinta cu care unul din factori poate fi înlocuit cu altul, productia ramânând constanta.

Elasticitatea substituirii se masoara cu ajutorul coeficientului elasticitatii substituirii unui factor A cu un factor B. Acesta arata cu câte procente trebuie sa creasca valoarea raportului dintre nivelul factorului A si cel al factorului B atunci când raportul dintre productivitatea marginala a factorului B si cea a factorului A creste cu un procent, astfel încât productia sa ramâna constanta. Vom avea astfel o relatie de tipul:

Aceasta relatie permite definirea coeficientului elasticitatii substituirii factorilor si ca raport dintre variatia relativa a raportului cantitatilor utilizate din factorii A si B, pe de o parte si variatia relativa a raportului productivitatii marginale ale celor doi factori, pe de alta.

Productivitatea marginala a fiecarui factor de productie este sporul de productie care se obtine prin utilizarea unei unitati suplimentare din factorul de productie respectiv, cantitatea folosita din celalalt factor ramânând neschimbata.

Din punct de vedere matematic, productivitatea marginala a unui factor de productie este chiar derivata partialã (de ordinul I) a functiei de productie în raport cu factorul considerat.

Astfel, daca , atunci:

si

Ele sunt pozitive si descrescatoare.

Functia de productie. Managerii unei firme sunt confruntati permanent cu alegerea unor variante optime de combinare a factorilor de productie care sa le asigure un anumit nivel al productiei si sa le permita maximizarea profitului.

Una dintre cele mai utilizate modalitati de analiza este cea a functiilor de productie care, în linii generale, descriu relatia dintre productia scontata a se obtine dintr-un bun si cantitatile din diferitii factori de productie necesare pentru obtinerea acestuia. În microeconomia moderna se pune un accent deosebit pe asigurarea compatibilitatii între analiza comportamentului consumatorului, pe de o parte, si cea a producatorului, pe de alta parte. Studiile de marketing si, în special cele vizând abordarile din perspectiva marketingului-mix (Borden) capata astfel o noua si importanta semnificatie în strategiile specifice întreprinderii moderne. Functia de productie poate fi astfel redata prin relatii de tipul:

Q=f(a,b,c, ),

unde prin a,b,c, au fost desemnati diferitii factori de productie.

În general, în analiza microeconomica se au în vedere, de cele mai multe ori, functii de productie dependente doar de factorii de productie munca (L) si capital (K). Functia de productie va fi, în aceste conditii, de tipul:

Q=f(L,K)

Suprafata de productie si curbele de isoproductie

Modelul general de analiza a comportamentului producatorului presupune, analog modelului descris la analiza comportamentului consumatorului, recurgerea la metoda grafica prin utilizarea curbelor de isoproductie.

In cazul celor doi factori de productie luati în considerare, putem reprezenta într-un spatiu tridimensional, suprafata de productie din care deducem apoi curbele de isoproductie sau isocuantele, pe care le vom defini înainte de a le preciza formele si caracteristicile.

Functia Q = f(L,K) poate fi reprezentata prin graficul din fig. 10.1. în care se arata ca productia Q, masurata pe ordonata 0Q este functie crescatoare de cantitatea utilizata din fiecare dintre factorii care sunt reprezentati pe celelelte doua axe (0L si 0K). In acest spatiu tridimensional apare, deci, un volum, o suprafata care seamana cu o colina. Putem, în mod firesc, sa ne urcam pe colina (pornind de la originea 0) urmând diferite directii pe cele doua axe ale consumului de factori, ceea ce înseamna ca productia poate fi marita daca spotrste cantitatea utilizata a unuia sau altuia din cei doi factori, sau daca sporeste simultan cantitatea ambilor factori.

Pentru a preciza forma suprafetei de productie în spatiu, vom reprezenta intersectia suprafetei prin trei plane paralele cu planul bazei (K0L), dar situate la înaltimi, la niveluri de productie diferite, Q1, Q2, Q3. De aici rezulta trei curbe, Q1, Q2, Q3, care deseneaza contururile suprafetei la cele trei niveluri de productie considerate.

Fig. 10.1. Suprafata de productie a unui bun, functie de cantitatile utilizate din facotrii de productie munca (L) si capital (K)

Prin proiectie pe plan orizontal (K0L), se obtin elipse concentrice Q1, Q2, Q3, fiecare reprezentând niveluri diferite de productie, care desene dinspre centru spre exterior (Q1< Q2< Q3). Transpuse în spatiu bidimensional, cele trei elipse concentrice din planul K0L urmeaza desenul din graficul 10.2.

Curbele Q1, Q2, Q3, sunt curbe de isoproductie, sau isocuante sau curbe de productie egale (“iso” în limba greaca înseamna “egal”).

Curba de isoproductie (isocuanta), reprezinta totalitatea combinatiilor factorilor de productie care permit obtinerea aceluiasi nivel al productiei.

De exemplu, productia de pe isocuanta Q1 poate fi realizata fie prin combinarea de factori reprezentata în A (multi K, putini L) fie prin combinatia de factori reprezentata în E (putini K, multi L).