Modalități de finanțare a investițiilor și a activității de exploatare, conform IAS 20

Introducere

Standardul Internațional de Contabilitate nr. 20 a fost emis de Comitetul pentru standarde internaționale de contabilitate în aprilie 1983 și a intrat în vigoare pentru situațiile financiare aferente perioadelor, începând cu data de 1 ianuarie 1984, fiind aplicat în contabilitatea și prezentarea subvențiilor guvernamentale, precum și în prezentarea altor forme de asistență guvernamentală. Modificările limitate aduse asupra Standardului au fost facute prin IAS 41 (publicat în ianuarie 2001), standard ce privește subvențiile și finanțările din domeniul agricol și prin IAS 10 ”Evenimente după data bilanțului”, standard emis în 1999 care a fost considerat ulterior un amendament care rezultă din revizuirea IAS 1.

IAS 20 are o sferă de aplicabilitate restrânsă, nefiind utilizat în câteva situații, și anume:

- în problemele speciale apărute în contabilitatea subvențiilor guvernamentale în situațiile în care sunt reflectate efectele modificării prețurilor

- în subvențiile guvernamentale pentru agricultura, acoperite de IAS 41

- în participarea guvernului la conducerea unei entități

- în cazul asistenței guvernamentale acordate unei entități economice sub forma beneficiilor disponibile în determinarea profitului impozabil sau care sunt determinate sau limitate având ca bază datoria privind impozitul pe profit

IAS 20 a fost modificat de-a lungul timpului de mai multe ori prin intermediul:

a) IAS 8 ”Politici contabile, schimbări de estimări contabile și corectarea erorilor” (emis în decembrie 2003)

b) IAS 1 ”Prezentarea situațiilor financiare” (revizuit în septembrie 2007)

c) Îmbunătățiri ale IFRS-rilor (emise în mai 2008)

Cu ajutorul Standadului Internațional de Contabilitate nr. 20 “Contabilitatea subvențiilor guvernamentale și prezentarea informațiilor legate de asistența guvernamentală” vom recunoaște și clasifica resursele financiare private prin finanțare de la buget, precum și din împrumuturi nerambursabile.

Capitolul 1. Conceptul de finanțare a entităților

Emisiune de acțiuni/ părți sociale, creditare, împrumut obligatar și subvenționare

Desfășurarea activității normale a unei întreprinderi, trebuie să fie condiționată de existența și utilizarea unor beneficii economice: sub formă bănească și materială. Constituirea capitalului este influențată într-o proporție semnificativă de sursele de proveniență ale mijloacelor economice.

Capitalul reprezintă o categorie economică care include totalitatea surselor de finanțare stabile, care prin asociere cu ceilalți factori de producție (natura și munca) participă la realizarea de noi bunuri economice, în scopul de a obține profit.

Conform sursei de finanțare, putem încadra capitalul sub două forme:

- Capitalul propriu - care este format prin aportul proprietarilor sau prin autofinanțare. Astfel, acesta este sursa proprie de finanțare.

- Capitalul străin - reliefează rezultatul finanțării “atrase” a bunurilor care formează patrimoniul, averea întreprinderii, pentru care se oferă un echivalent valoric sau se asigură o anumită prestație. În componența acestui tip de capital, se include datoriile entității față de terți, pe termen scurt sau lung.

1.1 Rolul, conținutul și structurarea capitalurilor

Capitalul este un concept economic care se evidențiază sub trei forme:

- accepțiunea economică- în cadrul căreia, capitalul prezintă resursele materiale care împreună cu factorii de producție(natură, muncă) ajută la realizarea de bunuri economice și în același timp cu scopul de a obține profit.

- accepțiunea financiară- conținut în care capitalul este privit drept resursă generatoare de profit

- accepțiunea juridică- conform căreia, capitalul este ca un drept între cei care aduc aporturi in entitate și bunurile existente deja în cadrul acesteia.

Capitalul societăților comerciale este o componentă a pasivului patrimonial având ca scop finanțarea într-o manieră de durată a activului patrimonial. În maniera că acesta rămâne în cadrul entității pe o perioadă mai mare de un an, acesta este cunoscut sub denumirea de capital permanent.

Din punct de vedere structural, acesta cuprinde:

1. Capitalurile proprii: reprezentate de capitalurile subscrise vărsate și cele nevărsate în cazul societăților comerciale; patrimonul regiei și cel public, în cazul regiilor; primele legate de capital; rezervele din reevaluare; rezerve ; rezultat reportat; rezultatul exercițiului.

2. Provizioanele: pentru cheltuieli și riscuri

3. Subvenții: pentru investiții

4. Capitalurile străine: formate din împrumuturi de obligațiuni; credite bancare pe termen lung; datorii ce privesc imobilizările financiare; alte împrumuturi și datorii asimilate și dobânzile aferente împrumuturilor și datoriilor asimilate.