Modele Neoclasice

INTRODUCERE

În secolul XX, dar mai ales perioada de după cel de-al doilea război mondial, atenţia economiştilor s-a concentrat asupra importanţei investiţiilor şi a progresului tehnic în realizarea creşterii economice, precum şi asupra unor restricţii în calea creşterii economice, legate de penuria de resurse neregenerabile, poluarea mediului ambiant, explozia demografică, impactul relaţiilor economice internaţionale şi al crizelor ciclice şi neciclice asupra creşterii economice. Pentru analiza acesteia, economiştii au apelat la matematică, respectiv modelarea economico-matematică. Este vorba mai ales despre folosirea unor modele, aşa numitele modele de creştere economică.

Întrucât neoclasicismul de la jumătatea secolului XX se ocupă în special de teoriile creşterii, pentru a putea face referire la evoluţia acestuia, mai întâi vom menţiona în ce constă conceptul de creştere economică, dar şi câteva generalităţi despre modelele de creştere, axându-ne pe prezentarea modelelor neoclasice (exogene şi endogene).

I. CREŞTEREA ECONOMICĂ

1.1. Noţiunea de “creştere economică”

Problema creşterii economice a apărut relativ recent ca o preocupare permanentă şi majoră pentru economişti, deşi într-un fel sau altul, direct sau implicit, a fost abordată de când există o ştiinţă despre economie.

Totuşi despre creştere se vorbeşte în mod curent abia de prin 1939, de când economistul englez Roy Harrod şi-a publicat primul din seria de articole care urmau să constituie obiectul unor importante controverse şi care au dezlănţuit o adevărată avalanşă de “teorii ale creşterii”.

Creşterea economică este denumirea modernă dată unei probleme economice mai vechi, care are, cu aproximaţie, aceeaşi vârstă ca şi ştiinţa economică (aproape patru secole), respectiv sporirea avuţiei naţiunilor.

În literatura de specialitate conceptul de creştere economică este folosit în două sensuri:

În sens larg, creşterea economică se referă la sporirea produsului social (PNB, PIB), a venitului naţional (PNN, PIN, VN) şi prin aceasta a avuţiei naţionale, inclusiv a capacităţilor de producţie ale ţării respective şi ale lumii în ansamblu, exprimată atât sub formă absolută, cât şi pe locuitor, incluzând şi modificările de structură ale economiilor respective.

În sens restrâns, creşterea economică înseamnă sporirea venitului naţional pe cap de locuitor şi presupune analiza aspectelor cantitative ale acestui proces, respectiv a relaţiilor funcţionale între variabilele endogene implicate în modelul creşterii economice.

1.2. Fenomenul creşterii economice - evoluţie

Fenomenul creşterii economice este identificat ca fiind cel mai puternic motor ce poate genera creşteri pe termen lung ale standardului de viaţă. O lungă perioadă în istoria teoriei economice, fenomenul creşterii economice a fost privit doar ca problematică, nu ca teorie în sine, în special sub forma acumulării de avuţie. Practic, doar în perioada imediat următoare celui de-al doilea război mondial, putem sesiza cristalizarea şi ulterior dezvoltarea unei teorii a creşterii economice în sensul conceptual modern.

De bună seamă că J.M. Keynes, unul dintre economiştii de seamă ai secolului trecut, se remarcă mai mult prin teoria dezvoltată cu privire la atingerea echilibrului macroeconomic prin intermediul cererii agregate decât prin contribuţia sa la teoria creşterii economice. Totuşi, prin munca sa, a favorizat extinderea analizei echilibrului macroeconomic de la cel pe termen scurt la cel pe termen lung. Putem aprecia aşadar că analiza dinamică a echilibrului keynesian a fost lăsată în grija keynesiştilor de la Cambridge.

Roy Harrod a fost primul care a căutat să determine condiţiile necesare pentru a se obţine o creştere echilibrată, cu deplina folosire a resurselor, în cadrul unei economii de piaţă. El şi concentrat astfel atenţia asupra implicaţiilor pe termen lung ale modelului keynesian. Ulterior, Domar se concentrează asupra problematicii ocupării depline a forţei de muncă pe termen lung, punctul de plecare al modelului său reprezentându-l relaţia multiplicatorului keynesian. Literatura economică de specialitate reţine modelul Harrod-Domar ca fiind piatra de căpătâi în modelarea procesului de creştere, cei doi fiind consideraţi fondatorii principali ai teoriei moderne a creşterii.

Un deceniu mai târziu, literatura creşterii economice este îmbogăţită cu dezvoltările teoretice şi empirice ale noilor economişti clasici, dintre care se distinge ca importanţă Robert Solow. După cum relevă David Romer, modelul Solow reprezintă baza pentru toate dezvoltările moderne din teoria creşterii economice. De altfel, anumiţi economişti contemporani de frunte precum G. Mankiw, îl găseşte chiar mai relevant decât noua teorie a creşterii. De asemenea o privire de ansamblu asupra literaturii creşterii relevă faptul că acesta rămâne principalul instrument folosit în cuantificarea creşterii, mai ales pentru faptul că el conduce la anumite afirmaţii testabile care se verifică în mod satisfăcător, mai ales în ţările în curs de dezvoltare. Ipotezele aflate la baza construirii modelului sunt: progresul tehnologic (considerat exogen), funcţia de producţie cu randamente de scară constante, iar stocurile de capital şi muncă sunt crescătoare, cu rate constante de creştere şi considerate exogene. În esenţă, modelul lui Solow este important deoarece demonstrează că oricare ar fi punctul de plecare pe o traiectorie de creştere, există o creştere echilibrată. Trebuie totuşi remarcat şi principalul neajuns al modelului, şi anume acela că nu are capacitatea de a explica decalajele internaţionale privind nivelurile de dezvoltare economică, neajuns ce a fost sancţionat de adepţii Noii Teorii a Creşterii.

Aceştia din urmă au modificat anumite ipoteze ale modelului lui Solow, cele mai importante fiind trecerea de la randamente de scară constante la randamente crescătoare şi tratarea progresului tehnic ca factor endogen ce contribuie la creşterea venitului naţional.

Prin urmare, anii ’80 ai secolului trecut au fost martorii unei noi schimbări de paradigmă în modelarea creşterii, dovadă fiind faptul că modelele ulterioare au permis, pe de o parte, endogenizarea unor variabile (în principal progresul tehnologic), iar pe de altă parte, conceperea unor extensii ale modelului de bază, identificate prin construirea unor modele multisectoriale, introducerea unui număr mai mare de factori de producţie, externalităţi şi economii de scară, precum şi a structurii de piaţă monopolistice. Totodată au fost înregistrate diverse realizări în direcţia trecerii de la modele ce vizau economia închisă la cele ce au ca ipoteză de lucru existenţa economiei deschise.