Modelul Econometric Unifactorial între Rata Inflației și Șomaj

Introducere

Dezvoltarea economica este un proces complex, în cadrul căruia echilibrul şi dezechilibrul coexistă sub diferite forme şi în măsură diferită de la o perioadă la alta şi de la o ţară la alta.

Printre fenomenele de dezechilibru care au tendinţa să se permanentizeze şi să se generalizeze în toate ţările la dimensiuni mai ample sau mai restrânse şi în forme mai mult sau mai puţin grave, cele mai importante sunt inflaţia şi şomajul.

Specialiştii în domeniu sunt de acord că inflaţia se defineşte ca un dezechilibru de ansamblu al economiei, care poate fi sesizat prin două tendinţe majore, şi anume: creşterea generalizată, sensibilă a preţurilor şi scăderea puterii de cumpărare a banilor. Inflaţia apare când, indiferent din ce cauză, cantitatea de bani în circulaţie devine, sub aspect valoric, mai mare decât cantitatea de bunuri supuse vânzării.

Dacă în legătură cu existenţa şomajului toată lumea este de acord, definirea şi măsurarea acestuia cu precizie formează obiectul unor vii controverse. Există deci mai multe modalitaţi de a defini şomajul şi, în funcţie de ele, mai multe forme de comensurare. Prin ceea ce au în comun aceste definiţii, se poate caracteriza şomajul ca o stare negativă a economiei care afectează o parte din populaţia activă disponibilă prin neasigurarea locurilor de muncă. Şomeri sunt toţi cei apţi de muncă, dar care nu găsesc de lucru şi care ar putea fi angajaţi, parţial sau în întregime, numai în anumite momente ale dezvoltării economice.

1. Inflaţia în economiile moderne

Inflaţia este procesul de creştere semnificativă şi persistentă a nivelului preţurilor. În perioadele în care se manifestă fenomenele inflaţioniste, influenţa preţurilor care cresc este mai mare decât a celor care scad, astfel încât, pe total, nivelul mediu al preţurilor va creşte. De asemenea, inflaţia mai poate fi definită prin scăderea puterii de cumpărare a unei unităţi monetare (respectiv a cantităţii de bunuri şi servicii ce poate fi achiziţionată prin intermediul unei unităţi monetare). De obicei, o creştere a nivelului mediu al preţurilor de sub 1% anual nu este considerată inflaţie. Un nivel al inflaţiei între 1 şi 3 % pe an este considerat rezonabil pentru o economie în expansiune, iar o astfel de inflaţie se numeşte inflaţie târâtoare. La polul opus se situează situaţia în care inflaţia este de peste 50% pe lună, caz în care avem hiperinflaţie.

Pe termen lung inflaţia este prezentă în orice economie. Deci, fenomenul nu poate fi controlat în totalitate, ci doar influenţat. Inflaţia nu este „păguboasă” pentru toată lumea. Cei care anticipează corect evoluţia acesteia au de câştigat, în timp ce cei care nu o pot anticipa au în general de pierdut. Inflaţia este un obstacol important în calea implementării politicilor economice de creştere economică, datorită faptului că anticipările agenţilor nu mai pot fi efectuate corect, şi de aici o risipă de resurse şi o neîncredere în politicile implementate de puterea publică.

1.1 Cauzele inflaţiei

Inflaţia, ca orice fenomen complex, este explicată prin cauze multiple, cum sunt creşterea excesivă a creditului, acoperirea deficitelor bugetare şi a balanţelor de plăţi externe, creşterea costurilor, creşterea salariilor fără acoperire în sporirea productivităţii muncii, scăderea producţiei de bunuri materiale şi servicii sau rămânerea în urmă a acesteia faţă de evoluţia masei monetare.

a) Inflaţia prin salarii şi prin costuri

În toate ţările lumii, sindicatele urmăresc interesele membrilor proprii, respectiv

creşterea puterii de cumpărare. Aceasta se realizează în primul rând prin creşterea nivelului salariilor. Orice creştere a salariilor conduce la creşterea costurilor de producţie, şi de aici, la creşterea preţurilor, deci la inflaţie.

De asemenea, creşterea costurilor de producţie datorată creşterii preţurilor materiilor prime, a materialelor sau energiei va determina creşterea preţurilor bunurilor şi serviciilor finale, contribuind la creşterea inflaţiei.

b) Inflaţia prin cerere

Creşterea cererii de bunuri şi servicii mai rapidă decât creşterea ofertei va determina creşterea preţurilor.

c) politica monetară

Creşterea masei monetare (a ofertei de monedă) poate constitui o nouă sursă de

creştere a preţurilor. Dacă oferta de bunuri şi servicii nu se adaptează suficient de repede la variaţia ofertei de bani, atunci restabilirea echilibrului se va face prin intermediul preţurilor, respectiv va creşte nivelul acestora.

1.2 Politici antiinflaţioniste

În cazul inflaţiei prin costuri una dintre măsurile posibile este controlul preţurilor. Această măsură poate fi implementată însă doar pe termen scurt. Pe termen lung va conduce însă la un dezechilibru dintre cerere şi ofertă (cerere mai mare decât oferta), şi în continuare la dezechilibre structurale majore, cum ar fi creşterea şomajului şi o presiune crescândă asupra cursului de schimb sau preţurilor. În concluzie, aceasta este o măsură puţin recomandată, mai ales în cadrul unei economii de piaţă. Pe termen scurt poate aduce anumite avantaje, însă pe termen lung sunt mai multe dezavantaje.

În cazul inflaţiei prin salarii, contra-măsura recomandată este controlul salariilor. Aceasta se poate efectua prin intermediul curbelor de sacrificiu sau memorandumurilor cu sindicatele prin care să se accepte fie reducerea salariilor fie reducerea timpului de lucru concomitent cu reducerea corespunzătoare a salariului. Şi această măsură este utilă doar pe termen scurt, deoarece atât sindicatele cât şi salariaţii nu pot suporta perioade îndelungate în care să se reducă puterea de cumpărare. De aici, posibilitatea convulsiilor sociale sau pierderea alegerilor următoare în favoarea partidelor care promit relaxarea politicilor salariale.