Moneda în viziunea doctrinei monetariste

Moneda face parte, de foarte multă vreme, atât din acţiunea, cât şi din conştiinţa oamenilor, ea face parte din viaţa noastră de zi cu zi. Este dorită, dar şi blestemată pentru că, mai mult chiar ca dragostea, a născut un nesfârşit lanţ de suspiciuni, de trădări, de tensiuni şi drame, de încordări şi nelinişti, de confruntări şi pasiuni.

Moneda a slujit progresul omenirii încă de la începuturi şi ceea ce durează îşi dovedeşte validitatea prin rezistenţa la diferite încercări şi nenorociri. Ceea ce e bun şi necesar rămâne şi este fără îndoială faptul că ea va continua să suscite spiritele, să dea naştere la confruntări de idei şi nu numai. Se vor naşte, poate teorii noi, sau vor fi reabilitate din cele vechi, cum s-a întâmplat cu teoria cantitativă a banilor, una din cele mai vechi şi totodată una din cele mai actuale teorii despre monedă.

1.Ce este şi ce nu este monetarismul?

„Cât timp moneda – ca instituţie şi ca tehnică – nu va fi emancipată de influenţele nocive şi nu-şi va dobândi autonomia indispensabilă unei gestiuni scrupuloase şi severe, ea nu-şi va îndeplini eficient şi corect importantele sale funcţiuni.”

(V. Jinga)

Apariţia şi rapida extindere a doctrinei keynesiste a constituit un important moment de referinţă în gândirea şi, deopotrivă, în acţiunea economică, marcându-le pentru o lungă perioadă de timp.

O dată cu Keynes, liberalismul tradiţional a primit o puternică lovitură. Timp de mulţi ani politica monetară a fost considerată un lucru depăşit, iar monedei nu i se acorda prea multă importanţă, datorită curentului intervenţionist. Ceea ce conta în primul rând erau politica bugetară şi cheltuielile publice.

Incepând cu a doua jumătate a anilor ̉50, liberalismul cunoaşte o adevarată „revitalizare teoretică”, o înviorare semnificativă.

In procesul de închegare a neoliberalismului monetarist un moment semnificativ l-a constituit publicarea, în această perioadă, sub îngrijirea profesorului Milton Friedman, a unui volum de Studii de teorie cantitativă a banilor, care avea să marcheze începutul afirmării unei noi concepţii asupra mecanismului de funcţionare a economiei. Are loc repunerea în scenă a monedei şi a politicii monetare. Se caută a se demonstra că variaţiile cantităţii de bani poate avea efecte asupra cererii globale, chiar dacă nu afectează rata dobânzii.

Destul de rapid, noua doctrină monetaristă a căpătat o largă popularitate, în pofida opoziţiei „keynesienilor ireductibili” (M. Friedman), a unei puternice reacţii critice din partea unor economişti de mare reputaţie, devenind o problemă centrală a macroeconomiei.

Monetarismul este definit pentru prima dată în 1968, de K. Brunner prin trei esenţiale trăsături: „In primul rând, impulsurile monetare sunt determinate în variaţiile producţiei, folosirii mâinii de lucru şi preţurilor. In al doilea rând, evoluţia masei monetare este indiciul cel mai sigur pentru a măsura impulsul monetar. In al treilea rând, autorităţile monetare pot controla evoluţia masei monetare în cursul ciclurilor economice”. Cu alte cuvinte, moneda este totul sau aproape totul în economie; prin ea se poate stimula, crea şi controla, ea însăşi fiind posibilă de controlat, iar politica monetară are misiunea de a administra şi ţine sub control masa monetară, prin intermediul băncilor centrale.

Monetarismul nu este, după cum vom vedea, un curent de gândire monolitic. In cadrul său se individualizează diferite şcoli şi orientări sau tendinţe, unite prin o seamă de ingrediente comune.

De asemenea, monetarismul nu e o simplă răbufnire de nostalgii ale liberalismului clasic. El nu se confundă cu acesta.

Monetarismul are la bază vechea teorie cantitativă a monedei – care susţine existenţa unui efect direct proporţional al modificării masei monetare asupra nivelului preţurilor – dezvoltată de o serie de mari economişti ca Walras, Irving Fisher, sau reprezentanţii şcolii de la Cambridge: Alfred Marshall şi A. C. Pigou.

In esenţă, monetarismul este o teorie şi o politică monetară care atribuie modificării masei banilor în circulaţie o importanţă decisivă în mersul activităţii economice şi în stabilirea nivelului preţurilor.

Monetarismul susţine că echilibrul economiei de piaţă s-ar realiza aproape automat, printr-un control oficial al masei banilor în circulaţie, admiţându-se o creştere anuală a ei cu un anumit procent.

Aşa cum arată Costin C. Kiriţescu „monetarismul se sprijină pe două considerente:

1. între masa banilor în circulaţie şi produsul social nominal (cererea economică globală ) există o strânsă legătură.

2. masa banilor în circulaţie este o mărime influenţabilă.”

Prin urmare, autorităţile monetare trebuie să-şi îndrepte atenţia, în principal, asupra masei băneşti aflată în circulaţie, ca instrument controlabil de cea mai mare importanţă în susţinerea politicii economice.

Monetariştii afirmă că economia capitalistă este, prin însăşi natura sa, „fundamental stabilă”, că ea prezintă o „stabilitate inerentă”. Crizele sale periodice se datorează unui factor exogen mecanismului propriu-zis şi anume politicilor monetare neadecvate.

Deşi în cadrul monetarismului se disting mai multe variante, ele au la bază o teză comună şi anume atribuie modificării masei banilor în circulaţie o importanţă centrală, decisivă chiar, în mersul activităţii economice şi în stabilirea preţurilor. De asemenea, toţi monetariştii susţin că nu există relaţie pe termen lung între inflaţie şi şomaj.