Monetarismul

1.Introducere

Desprinsǎ din lumea mǎrfurilor ca o marfǎ specialǎ având însuşiri deosebite , banii s-au concretizat de-a lungul timpului , mai întâi , prin bunuri de o anumitǎ utilitate , acceptate ca mǎrfuri la schimbul cu oricare altǎ marfǎ sau serviciu . În aceastǎ ipostazǎ , inclusiv sub forme ale metalelor preţioase banul – marfǎ echivala , cu celelalte bunuri şi servicii de diverse întrebuinţări . (posibile de achiziţionat cu ajutorul sǎu) şi exprima valoarea acestora prin raportarea la propria sa valoare .

Totuşi prin comparaţie cu semnificaţiile noţiunii de „ban” , noţiunea de „monedǎ” , în accepţiunea sa iniţialǎ , directǎ şi mai limitativǎ , a desemnat în mod expres , o piesǎ de metal (aur , argint , cupru ,etc) confecţionatǎ în anumite condiţii , cu scopul de a servi ca mijloc de circulaţie , de platǎ şi eventual de tezaurizare . în aceastǎ accepţie, noţiunea de „monedǎ” dǎ expresie unui anumit tip de bani , reprezentând o parte a banilor , iar baterea şi punerea ei în circulaţie presupune o decizie cu caracter administrativ , respectiv o reglementare juridica , fiind un atribut al autoritǎţilor abilitate , care se exercitǎ în lumea modernǎ prin bǎncile (institutele)de emisiune .

Cercetǎrile cu privire la folosirea banului- moneda au condus la constatarea ca primele monede ar fi apǎrut în antichitate , în China în sec.XI ,î.e.n. , iar mai târziu în statul elen Lidia în sec. VII î.e.n. . In Evul Mediu , s-au emis monede de cǎtre cǎpeteniile feudale , de cǎtre oraşe şi , mai ales , de cǎtre regi , pornindu-se de la reflectarea continutului în metal preţios prin valoarea nominalǎ marcatǎ pe acestea . Raportul dintre valoarea nominala şi cea realǎ , datǎ de conţinutul în metal preţios , s-a modificat in timp prin reducerea cantitǎţii încorporata efectiv de moneda folositǎ ca ban .

Monetarismul a debutat cu formularea lui Milton Friedman în 1956, a unei versiuni a teoriei cantitative, enunţând ideea că moneda reprezintă unul din mijloacele importante de păstrare a avuţiei şi că cererea de monedă depinde parţial de producţia monetară, rolul dobânzii în influenţarea acesteia fiind mai puţin pus în evidenţă . Dacă cererea de monedă, susţine Friedman , este o funcţie stabilă a unor variabile măsurabile şi previzibile şi daca se cunosc valorile acestor variabile atunci devine posibilă şi previziunea acestora .

O şcoală economică priveşte controlul masei monetare drept o condiţie necesară şi suficientă pentru a asigura controlul inflaţiei . Monetariştii au drept element convergent al concepţiei lor convingerea legată de importanţa schimbărilor ofertei de bani in interpretarea corectă a cauzelor inflaţiei .

Recomandările specifice politicii economice promovate de către monetarişti vizau atingerea unei rate stabile a creşterii ofertei de bani, astfel încât să devină posibil controlul inflaţiei .

Monetariştii consideră drept un fapt bine stabilit ideea că "inflaţia este întotdeauna şi peste tot un fenomen monetar", aşa cum a afirmat M. Friedman. Ei mai susţin de asemenea că şocurile monetare, care sunt expansiunile şi contracţiile monetare rapide, sunt o cauză majoră a ciclurilor în economie. Însă o politică monetară activă de atenuare a efectelor indezirabile ale ciclurilor nu este recomandată. Aceasta deoarece efectele politicii monetare sunt resimţite de economia reală cu mari şi variabile întârzieri. Aşadar, tentativele de a utiliza activ politica monetară discreţionara pentru a stabiliza ciclul este mai curând probabil să înrăutăţească lucrurile. De exemplu, dacă am experimenta o recesiune, o relaxare a politicii monetare azi, va avea principalul său impact peste aproximativ 2 ani. Între timp economia se poate să-şi fi revenit deja, astfel încât relaxarea politicii monetare abia dacă ar mai adăuga atunci gaz pe foc. Astfel, monetariştii optează pentru reguli de politică economică, care să nu se afle la discreţia celor care fac politica.

Regula de politică economică pe care o recomandă este să stabilească o rată de creştere stabilă pentru oferta bănească.