Monetarismul și politica monetară la Milton Friedman

CAP I. INTRODUCERE ÎN MONETARISM

1.1 DEFINIŢIA MONETARISMULUI, PREDECESORI, APARIŢIE ŞI EVOLUŢIE

Monetarismul este o teorie economică, bazată pe ideea că schimbările economice, cum ar fi fluctuaţia preţurilor şi modificarea producţiei sunt, în principal, rezultatul schimbărilor care intervin în masa monetară, ca rezultat al unei politici economice bazată pe folosirea instrumentelor monetare.

Manifestarea monetarismului ca o doctrină demnă de luat în seamă a avut loc în anii ’70, deşi acest curent economist plutea în aer mai de mult.

Printre predecesorii monetarismului se numără: Jean Bodin, David Hume, K. Wicksell, Henry Simons, Frank Knight, J. C. Koopmasn, M. W. Holtrop şi alţii.

Monetarismul este definit, pentru prima dată, în anul 1868, de către K. Brunner , prin 3 trăsături esenţiale: “În primul rand, impulsurile monetare sunt determinate în variaţiile producţiei, folosirii mâinii de lucru şi a preţurilor. În al doilea rand, evoluţia masei monetare este indiciul cel mai sigur pentru a măsura impulsul monetar, În al treilea rand, autorităţile monetare pot controla evoluţia masei monetare în cursul ciclurilor economice.” Altfel spus, moneda reprezintă totul în economie, prin ea se poate stimula , crea şi controla, ea însăşi fiind posibilă de controlat.

In anul 1936, John Mynard Keynes propunea o nouă explicaţie a funcţionării economiilor naţionale, care justifica intervenţiile statului în economie., iar politicile monetare erau considerate total ineficace. Ca reacţie la asemenea concepţii intervenţioniste, Milton Friedman încerca să demonstreze, începând cu anii ’40, importanţa economică a banilor, pe de o parte, şi ineficacitatea politicilor anticiclice de tip intervenţionist, pe de altă parte.

Monetarismul propriu-zis a început cu formularea de către Friedman, în anul 1956, a teoriei cantităţii de bani, care emite ideea că banii reprezintă unul din mijloacele de păstrare a avuţiei şi că cererea de bani trebuie considerată un aspect specific teoriei capitalului; el a ajuns la concluzia că această cerere depinde parţial de producţia de bani în raport cu alte producţii, dar n-a evidenţiat că rata dobânzii influenţează în realitate cererea de bani. Pana la urma, nu degeaba spunea Milton Friedman, economistul care a inventat conceptul de monetarism ca orice poate fi transformat in bani. Cati bani valoreaza fiecare nu tine insa de simpla existenta a lor, ci de modul in care sunt folositi.

Multă vreme, această nouă şcoală de gândire a fost marginalizată, iar Milton Friedman a fost considerat “ radical”. Însă, apariţia unui fenomen neaşteptat, şi anume prezenţa simultană a inflaţiei şi a şomajului (“stagflaţia”), a determinat un anumit avânt al monetarismului, atât în universităţi, cât şi în medii politice.

Şcoala de la Chicago a avut un rol esenţial în ceea ce priveşte însemnătatea liberalismului american contemporan dar şi în ceea ce priveşte monetarismul.

Acestă şcoală a fost promovată de economişti precum Franck Knight, Jacob Viner şi Henry Simons, dar mai ales de către Milton Friedman, care este considerat mentorul spiritual al acestei mişcări.

1.2 TIPURI DE MONETARISM ŞI PRINCIPALII REPREZENTANŢI

Putem vorbi despre două etape în conturarea conceptului de monetarism:

I. Înainte de cel de-al doilea război mondial, când întâlnim:

- Şcoala austriacă, reprezentată de Carl Menger, Ludwing von Mises şi Friederich von Hayek, care au analizat implicaţiile cantităţii de bani asupra inflaţiei şi şomajului;

- Monetarismul rigidităţii salariilor, formulat de Irwing Fisher; acesta lua în considerare un mediu social-economic unde veniturile şi cheltuielile populaţiei erau aproximativ constante, variind numai nivelul tranzacţiilor.

II. După cel de-al doilea război mondial, când întâlnim:

- Monetarismul anticipărilor raţionale, care-şi îndreaptă atenţia către anticiparea evoluţiei pieţei şi factorilor de piată;

- Monetarismul global, care extinde principiile monatariste la nivelul întregii economii mondiale şi care consideră, în acest context, cantitatea totală de monedă ca fiind egală cu creditul intern plus rezervele externe; principal reprezentant: Robert Mundell

- Monetarismul bugetar apreciază că cae mai aptă metodă de a controla masa monetară este vânzarea-cumpărarea de hârtii de valoare, în timp ce refinanţarea prin reescont este nepotrivită pentru o asemenea dirijare; reprezentanţi: K. Brunner şi A. Meltzer;

- Monetarismul britanic, care caută alternative posibile la o eventuală inflaţie galopantă;

- Monetarismul Şcolii de la Chicago, al cărui reprezentant principal este Milton Friedman, şi care reprezintă cea mai severă critică adusă la adresa modelului keynesist.

1.3. 8 PRINCIPII ALE MONETARIŞTILOR

MONETARIŞTII susţin următoarele 8 principii :

1) cererea de monedă pe piaţă este o funcţie stabilă în raport cu un număr limitat de variabile;

2) cantitatea nominală de monedă ce există la unmoment dat pe piaţă este determinată cu precădere de comportamentul autorităţilor monetare;

3) agenţii economici corectează taote disparităţile dintre cererea şi oferta de bani printr-o realocare a portofoliilor de active financiare şi nonfinanciare;

4) inflaţia este esenţială pentru a genera o rată de expansiune monetară mai ridicată în raport cu rata reală de creştere a economiei (“inflaţia în prosperitate”);

5) la o expansiune monetară bruscă, rata dobânzii va începe să crească. Ea va depăşi nivelul anterior, pentru că va încorpora şi anticipaţiile creşterii de preţuri declanşate prin această politică monetară. Propoziţia reciprocă este adevărată în cazul unei atenuări a creşterii masei monetare;

6) există o “rată naturală a şomajului” care nu depinde decât de condiţiile structurale ale economiei. Este, deci, imposibil ca ea să fie corectată pe termen lung prin politici anticiclice;

7) cheltuielile guvernamentale suplimentare finanţate prin împrumuturi şi/sau impozite afectează cu o mărime identică cheltuielile private;

8) pentru un guvern, o politică economică consistentă constă în a menţine o rată de expansiune monetară compatibilă cu o creştere economică noninflaţionistă.