Monopolul și Formarea Prețului de Monopol

Introducere

În structura oricărei economii de piață, după cum s-a putut constata, pe lângă concurență, apare și monopolul, fie ca o replică la concurență, fie ca o formă modificată a acesteia. În înțelesul obișnuit – luat ca o replică la concurență – o întreprindere are situația de monopol atunci când ea este unicul producător al unui produs omogen din ramură, în prezența unui număr mare de cumpărători. Consecința fundamentală este urmatoarea: prețul nu mai este stabilit, în mod exogen, prin jocul liber al forțelor pieței, ca în cazul concurenței perfecte, ci este fixat, împreună cu volumul producției, de însăși firma producatoare. Prin urmare, o firmă pusă în situația de a fi monopolistă trebuie să fie singura care oferă produse pe piață fără alți producători concurenți (naționali sau străini), iar produsul să nu fie substituibil.

1. Piața de monopol

1.1. Definiția monopolului

Monopolul , în economie, defineşte situaţia unei pieţe pe care nu există concurenţa din partea ofertei, întrucât nu se prezintă decât un singur vânzator.

Termenul de monopol evocă ideea de dominaţie, de stăpânire, dreptul de a dispune de un sector de activitate sau de o piaţă. Funcţia esenţială a monopolului o reprezintă dominaţia pieţei, a ofertei unui bun economic, iar mobilul căruia îi subordonează activitatea îl constituie obţinerea profitului ridicat de monopol.

Pornind de la semnificaţia cuvântului monopol, de origine grecească (unic vânzător), monopolul ar reprezenta acea situaţie de piaţă în care oferta unui bun este concentrată în forţa unui singur producător (vânzator), persoană fizică sau firmă, care se confruntă cu o cerere atomizată, provenind de la numeroşi subiecţi, fiecare cu forţă economică şi cerere individuală reduse. El poate exista doar acolo unde bunul nu are substituenţi apropiaţi, iar furnizorul este în măsură să împiedice alte firme să-l producă. Această definiţie, care vizează monopolul absolut sau pur , ar fi viabilă dacă nu ar exista fenomenul de substituibilitate a bunurilor. În realitate, majoritatea covârşitoare a trebuinţelor sunt satisfăcute printr-o gamă - mai extinsă sau mai restrânsă - de bunuri economice substituibile; sunt puţine sau extrem de puţine bunurile economice care nu au înlo-cuitori (substituenţi), mai ales atunci când bunul economic este definit în sens larg, prin prisma genului de trebuinţe în a căror întâmpinare vine.

1.2. Situaţii limită de monopol pur (absolut)

Monopolul absolut sau pur poate să apară ca:

a) drept de exclusivitate de licenţă sau drept de editor (copyright), marcă de comerţ, care se acordă legal inventatorilor, autorilor, compozitorilor etc. pentru a se bucura de uzufructul proprietăţii intelectuale o anumită perioadă de timp;

b) monopolul natural, rezultat din deţinerea unor resurse naturale (mine de cărbuni, zăcăminte minerale, de ţiţei etc.) sau a unor bunuri de capital (reţele de distribuţie sau de transport prin conducte);

c) ofertă cu totul particulară a unui specialist sau individ talentat (violonist de concert, creator de modă, designer etc.);

d) situaţie temporară când, în lipsa unui program de protecţie, firmele mici şi mijlocii dintr-un domeniu sunt eliminate de pe o anumită piaţă de către o firmă mare, puternică, care deţine economii de scară substanţiale sau sunt „preluate” prin mijloace economice, sub formă de fuziuni şi absorbţii sau asocieri, dând naştere la o formă de monopol natural. Chiar şi în aceste situaţii, poziţiile şi forţa de decizie ale monopolului pur pot fi subminate sau eliminate prin importul unor bunuri asemănătoare, dezvoltarea unor producţii autohtone de bunuri substituibile (înlocuitori) sau prin măsuri legislative sau acţiuni ale organizaţiilor de consumatori.