Munca - factor activ și determinant al producției

I. Munca- factor activ și determinant al populației

Definiție:

Munca este activitatea conștientă, exclusiv umană, ce antrenează abilitățile fizice și intelectuale ale omului în activitatea economică ce constă în transformarea resurselor economice pentru obținerea de bunuri materiale și servicii necesare satisfacerii nevoilor.

În societățile moderne, a avea o slujba este un lucru important în vederea asigurării stimei față de propria persoana. Chiar și atunci cînd condițiile de muncă sunt relativ neplăcute, iar sarcinile de lucru plictisitoare, munca are tendința de a fi un element structurant în alcătuirea psihologică a oamenilor și reprezintă nucleul ciclului activităților zilnice.

Munca este factorul activ (prin muncă are loc combinarea, utilizarea și perfecționarea celorlalți factori de producție) și determinant ( activitatea economică nu este posibilă în absența muncii) al activității economice. Munca este totodată și un factor de circulație (constituie obiectul pieței muncii), de repartiție ( contribuția cu forța de muncă la activitatea economică se recompensează cu salariul) și de consum ( forța de muncă se regenerează prin consumul de bunuri și servicii).

Pornind de la complexele necesități ale omului, o bogată literatură caută să pună în evidență semnificația umană a muncii.

Pentru om, înțeles ca ființă activă, orientată spre autorealizare personală și socială, munca reprezintă potențial, o importantă sferă a realizării sale. În ea omul își dezvoltă și confirmă capacitățile sale fizice și intelectuale, cît și realizarea sa ca ființă socială.

Munca, în calitate de factor de producție, se impune a fi considerată sub două aspecte:

- Cantitativ- în acest caz fiind vorba, în primul rînd, de existența resurselor de muncă în societate și de durata muncii.

Resursele de muncă ale unei țări sunt determinate de populația totală a acesteia, formată din următoarele grupe:

1. Populația aptă de muncă (PA):

PA=PT-PI; unde PT= populația totală, PI= populația inapta de muncă;

2. Populația activă disponibilă (PAd):

PAd=PA-PAnd; unde PAnd= populația aptă nedisponibilă;

3. Populația ocupată (PO):

PO=PAd-PAno; unde PAd= populația aptă disponibilă; PAno=populația aptă neocupată.

- Calitativ- care se referă la nivelul de pregătire profesională, la volumul cunoștințelor generale, tehnico-științifice etc., toate acestea concretizîndu-se în productivitatea muncii.

Revoluția aspirațiilor din anii ’60 ai secolului trecut, creșterea intoleranței față de muncile simplificate și necalificate au generat un complex program de îmbogățire a muncii. Principiul muncii îmbogățite, la nivelul actual al tehnologiei, sugerează că este posibilă o organizare alternativă a muncii, caracterizată prin reconstituirea unor munci complexe, înalt calificate, care conferă oportunități sporite de inițiativă, creativitate, autonomie și responsabilitate.

În această direcție este previzibilă creșterea interesului pentru “proiectarea” unor posturi de muncă în acord nu numai în raport cu cerințele progresului tehnologic, dar și cu exigențele omului, în condițiile existentei unor societăți dezvoltate economic și sociocultural.

Una dintre cele mai distincte caracteristici ale sistemului economic din societățile moderne o reprezintă existența unei diviziuni a muncii extrem de complexe.

Diviziunea muncii poate fi definită ca” diferențierea și separarea activităților sociale sau muncii pe sectoare specializate, în condițiile existenței unei coordonări de sarcini și a unor interacțiuni sau relații de schimb de bunuri și servicii” (Lazăr Vlăsceanu, 1993).

Realizată pe două axe -economică și socială-, care sunt complementare, diviziunea muncii poate fi:

- diviziunea economică a muncii, care constă în separarea activităților de subzistență socială pe sectoare și a muncii din cadrul acestora pe operații specializate;

- diviziunea socială a muncii, care semnifică delimitarea, în plan social, de categorii recunoscute social și specializate funcțional în forma ocupațiilor și a unităților productive.

Într-o economie industrială se disting trei sectoare:

- primar (agricultură, minerit, pescuit etc.);

- secundar (prelucrarea materiilor prime, industria manufacturieră);

- terțiar (servicii manageriale, educaționale, medicale etc.)

Ca o consecință a mutațiilor tehnologice, a insuficienței cererii și a încetinirii ritmului de creștere economică apare șomajul.

Din punct de vedere economic, șomajul aste apreciat ca expresie a unor dezechilibre:

pe piața muncii, șomajul apare atunci cînd oferta de forță de muncă este superioară cererii;

pe piața bunurilor și serviciilor, șomajul apare cînd producția este inferioară cererii.

Munca este o condiție generală a oricărei activități economice. În condițiile economiei de piață, pentru cea mai mare parte a acestor activități, factorul de muncă se asigură prin intermediul pieței muncii. Munca formează obiectul cererii și ofertei numai atunci cînd este salariată.

Piața muncii relevă relațiile dintre purtătorii cererii și ofertei de muncă ce au loc în condițiile reglementărilor existente, prin care se stabilesc(negociază) condițiile de angajare a salariaților și mărimea salariilor ce se consemnează într-un act oficial denumit generic contract de muncă.

Încheierea unui contract de muncă atestă o anumită convergență de interese între purtătorii cererii și ofertei de muncă, exprimate în mod liber de ei și în forme specifice. Pentru piața muncii, modul de a funcționa diferă, sub numeroase aspecte, de la țară la țară, în funcție de reglementările naționale sau zonale ce trebuie respectate, de tradiții, specificul activităților realizate cu munca salariată etc. De aceea, piața muncii nu trebuie considerată nici unică nici unitară, ci trebuie analizată și interpretată în funcție de loc, timp, activitate etc.