Neoclasicismul și Keynesianismul Monetar

INTRODUCERE

“Toate economiile moderne sunt economii monetare” (Jean Marchal şi Jacques Lecaillon). Pornind de la aceastã afirmaţie peremptorie care subliniazã baza comunã de la care pornesc curentele în teoria monetarã contemporanã se observã cã, atật keynesiştii, indifferent d coloraturã cật şi monetariştii (neocantitativiştii) judecã moneda ca factor integrat în fenomenul economic total şi cu efecte determinate asupra acestuia – deci o abordare diferitã fatã de cea a clasicilor, pentru care moneda era doar un simplu voal, o iluzie. Teoria monetara modernã analizeazã o economie care, renunţậnd la troc şi eliminậnd moneda, a devenit o economie cu un înalt grad de “monetizare” ce caracterizeazã spaţiile economice avansate.

Daca ne referim la începuturile teoriei monetare moderne obsrvãm cã J.B.Say a eliminate in fapt moneda din analizã iar L.Walras a inclus-o în teoria sa privind “echilibrul general”, dar i-a conferit un rolsecundar. Cu K.Wicksell începe procesul integrãrii echilibrului monetary în teoria echilibrului general, continuat de alţi membri marcanţi ai Scolii suedeze: D.Davidson, B.Ohlin, G.Myrdal, E.Lindahe, E. Lundberg. Încercãrile întreprinse de unii neoclasici de a aplica monedei principiul utilitãţii marginale eşueazã , deoarece A.Marshall şi A.Pigou nu s-au decis sã detaşeze cererea de bani de achiziţionarea bunurilor reale şi sã confere monedei o utilitate specificã, care sã nu se limiteze şi sã nu se identifice cu puterea de cumpãrare imediatã.

Fr. Von Hayek, în 1931, scria: “ moneda exercitã în permanenţã o influenţã determinantã asupra evenimentelor economice şi , in consecinţã, nicio analiza a fenomenelor reale nu este completã dacã rolul monedei este neglijat”

“Teoria generalã” din 1936 a lui Keynes impune un model global in care apelul simultan la variabile monetare este evident. Harry Johnson precizeazã cã “Teoria generalã” poate fi considerate nu numai o teorie a determinãrii venitului şi volumului utilizãrii forţei de muncã, dar şi teorie monetarã.

În principala lucrare a lui Keynes, doscipolii sãi au sesizat un accent relative mai slab pus pe factorii monetari, implicit , pe politica monetarã, in determinarea nivelului activitãţii economice. Explicaţia este simplã, Keynes a fost in cea mai mare mãsurã preocupat de modul eficace în care se poate scoate economia dintr-o stare de depresiune adậncã, cu subutilizarea cronicã a forţei de munãcã care “ca doctrinã practicã, a avut menirea sã salveze, sã facã sã funcţioneze economia” (Maurice Dobb). Keynes a considerat cã ocuparea cật mai deplinã a forţei de muncã este obiectivul central de care depinde viabilitatea sistemului iar calea directã era – incluzậnd intervenţia statului- impulsionarea activitãţii economice. Teoria monetarã este în “Teoria generalã” transparentã, dar politica monetarã este împinsã pe planul al doilea.

“Teoria generalã” este totodatã şi un veritabil manual de politicã econmicã. Succesul ei se datoreazã manierei în care Keynes a dat formã coerentã şi a prezentat, într-un cadru general, idei şi practici ce se impuseserã în anii ’20, în unele ţãri capitaliste.

În Marea Britanie, problema “lucrãrilor publice” ca mijlos de combatere a depresiunii intrase în centrul dezbaterilor academice şi politice cu mai bine de un deceniu înainte de apariţia lucrãii lui Keynes (primul ministru Lloyd George fusese cel care în 1924 îl convinsese pe Keynes sã devinã avocatul politicii de investiţii publice pentru combaterea şomajului, iar propunerile sale de peste 13 ani, în 1937, nu se deosebeau prea mult de cele ale raportului minoritãţii Comisiei regale asupra legilor privind situaţia oamenilor nevoiaşi.)

Influenţa pe care Keynes a exercitat-o asupra gậndirii şi politicii economice postbelice este ilustratã elocvent de cuvintele lui Henry Guitton :”Cei mai mari critici a lui Keynes în interiorul Franţei sunt impregnaţi de gãndirea lui Keynes , de tot ceea ce inconjoarã aceastã gậndire. Chiar şi atunci cậnd demersul lor este critic , ei utilizeaazã metodele, instrumentele de analizã ale lui Keynes. Cu sau fãrã voia noastrã, suntem toţi keynesişti ”

CAP.2 KEINESIANISMUL MONETAR

2.1JOHN MAYNARD KEYNES – PROMOTOR AL KEYNESISMULUI

John Maynard Keynes, Primul Baron Keynes de Tilton (n. 5 iunie 1883, Cambridge; d. 21 aprilie 1946) a fost economist britanic ale cărui idei numite economie keynesiană radicale au avut un impact major atât asupra teoriei politice şi economice moderne, cât şi asupra politicilor fiscale ale multor guverne. Este cunoscut în mod special pentru pledoaria sa în favoarea politicilor guvernamentale intervenţioniste, prin care guvernul ar folosi măsuri fiscale şi monetare în scopul temperării efectelor adverse ale recesiunilor economice, crizelor economice şi boom-urilor economice. Este considerat de mulţi economişti unul dintre principalii fondatori ai macroeconomiei teoretice moderne. Populara expresie lui Keynes „Pe termen foarte lung suntem toţi morţi” este încă citată.