Operațiuni instituții de credit

INTRODUCERE

Structura şi evoluţia sistemului bancar

Conform unor opinii exprimate în literatura de specialitate , elementele componente ale sistemului bancar sunt:

Intrãrile în sistemul bancar, reprezentând acel factor care condiţioneazã existenţa şi funcţionarea celorlalte componente ale sistemului, dar cu care se aflã într-o strânsã relaţie de intercondiţionare reciprocã.

La rândul lor, intrãrile sunt reprezentate de urmãtoarele elemente:

-Resurse umane

-Mediul economic

-Resursele financiare(depozite, resurse interbancare, alte resurse atrase)

-informaţiile

Structura de transformare, care reprezintã banca cu structura sa organizatoricã.

Ieşirile- produse şi servicii bancare- reprezintã rezultatul acţiunii primelor douã, de calitatea acestei acţiuni depinzând în final valoarea mulţimii de ieşiri.

Ieşirile se fac prin interfaţa bãncii şi constau în:

-Servicii bancare: operaţiuni de schimb valutar, operaţiuni de arbitraj pe pieţe monetare în numele bãncii sau al clienţilor, servicii de asistenţã în materie financiarã, juridicã şi patrimonialã

-Produse bancare: instrumente de platã şi decontare, cecuri de virament cu şi fãrã limitã de sumã, cecuri pentru ridicarea de numerar, cecuri de garanţii emise, contractul de credite, extrase de cont privind operţiunile efectuate în conturile deschise clienţilor

Structura de conducere a bãncii- care are ca obiectiv organizarea, planificarea şi controlul elementelor de mai sus, în scopul realizãrii obiectivelor bãncii.

Evoluţia de ansamblu a sistemului bancar nu poate fi detaşată de situaţia generală a economiei naţionale care s-a confruntat cu disfuncţionalităţi majore atât la nivel microeconomic, cât şi macroeconomic.

Începând cu anul 2000 apar primele realizări în sistemul bancar:

- continuarea procesului de restructurare şi privatizare;

- creşterea calităţii serviciilor prestate şi educarea populaţiei;

- stimularea atragerii economiilor agenţilor economici şi populaţiei în sistemul bancar;

- modernizarea sistemului de plăţi prin dezvoltarea sistemului electronic de plată;

- intensificarea operaţiunilor de piaţă de capital;

- dezvoltarea de instituţii financiare specializate pentru activităţi de leasing, brokeraj, asigurări, investment banking, fonduri de investiţii, fonduri de pensii.

Evoluţia sistemului bancar european evidenţiază aportul factorului legislativ la integrarea sistemului bancar. În acest sens grupează acţiunile întreprinse de factorii legislativi (Comisia Europeana şi Consiliul de Miniştri) în 5 etape:

- dereglementarea pietelor interne între 1957 şi 1973;

- diversele încercări către armonizarea reglementărilor bancare între 1973 şi 1983;

- directiva privind o singură autorizare, controlul intern, recunoaşterea reciprocă şi liberalizarea serviciilor bancare -1992’

- crearea unei singure monede în 1999;

- planul de Acţiune privind Serviciile Financiare (2001-2005).

Prima etapã a început în 1957 şi a corespuns obiectivului Tratatului de la Roma care avea ca scop transformarea pieţelor naţionale într-o singură piaţă comună.

A doua etapă referitoare la armonizarea reglementărilor bancare a început mai concret în 1977 odată cu adoptarea Primei Directive Bancare (Directiva 77/780/EEC) referitoare la coordonarea legilor, reglementărilor şi prevederilor legislative ale instituţiilor de credit.

A treia etapă corespunde procesului de definitivare a Pieţei Interne (1983-1992).

A patra etapă corespunde creării unei singure monede.

Pậnă în 1980 imaginea sistemului bancar este cea a unui sistem fragmentat, chiar dacă în 1973 prin Directiva 73/183/EEC au fost abolite restricţiile în ceea ce priveşte organizarea şi prestarea de servicii şi activităţi bancare în realitate sistemele bancare a majorităţii ţărilor erau restricţionate de un larg set de constrậngeri, îndeosebi cele care vizau controlul fluxurilor de capital.

Studiul lui Dermine evidenţiază cele mai importante restricţii ca fiind următoarele: controlul ratei dobậnzii, controlul capitalului, reglementări în ceea ce priveşte participarea băncilor la activităţi de intermediere de valori mobiliare prin intermediul burselor de valori, restricţii privind înfiinţarea de sucursale în străinătate, resticţii privind intrarea băncilor noi pe piaţă, plafonarea creditelor, cerinţe obligatorii privind investiţiile, restricţii în domeniul asigurărilor.

Cea mai aplicată restricţie era cea care viza controlul ratei dobanzii aplicată în toate ţările analizate cu excepţia Olandei şi Marii Britanii. Controlul fluxurilor de capital era practicat de majoritatea ţărilor europene ( printre care cele mai semnificative precum Franţa, Italia, Spania, Irlanda) liberalizarea capitalului fiind efectivă doar în Germania, Luxemburg, Olanda şi Marea Britanie.