Operațiunile Active ale Trezoreriei Statului

1.1 Necesitatea infiinţării Trezoreriei Statului în România

Măsurile întreprinse, după anul 1989, pentru trecerea la economia de piaţă, au determinat, în primul rând, modificări esenţiale în domeniul finanţelor publice, fără de care nu se putea asigura trecerea la noua economie.

La începutul anului 1990, primele măsuri cu caracter financiar au fost cu privire la modificarea relaţiilor dintre unităţile economice şi stat, respectiv vărsămintele din profit. Este pentru prima dată când, în România, se stabileşte obligaţia de a vira către stat o parte din profitul realizat, înlocuindu-se sistemul de regularizare totalitar cu bugetul de stat.

În continuare au fost perfecţionate pârghiile financiare de mobilizare la buget a unei părţi din produsul intern brut, astfel încât să se realizeze o centralizare a repartizării resurselor. Sunt de menţionat actele normative care reglementează impozitul pe profit, impozitul pe salarii, precum şi renunţarea la impozitul pe circulaţia mărfurilor şi înlocuirea acestuia cu taxa pe valoare adăugată.

Au fost stabilite noi raporturi între autoritatea centrală şi locală pe linia sprijinului financiar ce urmează a fi acordat bugetelor locale. Astfel, bugetele locale au fost echilibrate, cu sume defalcate din impozitul pe venit, din taxa pe valoare adăugată şi s-au introdus subvenţii cu destinaţie specială şi anume pentru investiţii privind soluţionarea problemelor de interes public (apă, termoficare, transport în comun, etc.), precum şi pentru protecţia socială.

În noul cadru politic, economic, juridic edificat, după anul 1989, un rol deosebit de important a revenit mecanismului financiar. Acesta trebuie să asigure stabilitatea economică, echilibrele materiale, financiare şi valutare ale ţării, echilibrul general economic. O componentă importantă a mecanismului financiar o reprezintă finanţele publice.

După anul 1989 a fost adoptată de urgenţă Legea nr.10/1991 a finanţelor publice publicată în Monitorul Oficial nr.23/1991, lege care a constituit o adevărată cartă financiară a României (modificată în anii 1996 şi 2002). Cea mai mare parte este consacrată principiilor de elaborare, aprobare şi execuţie a bugetului public naţional. Legea instituie noţiunea de buget de stat în loc de buget unic naţional. Pentru prima dată, legea conferă o adevărată autonomie bugetelor ce compun bugetul general.

În acelaşi context, au fost perfecţionate relaţiile cu bugetul de stat în ceea ce priveşte asigurarea echilibrării bugetelor locale.

Avându-se în vedere perioada de tranziţie şi faptul că unele sectoare din sfera administraţiei centrale de stat nu dispun de surse bugetare suficiente, prin legea finanţelor publice s-a statutat înfiinţarea unor fonduri cu destinaţie specială, care, începând din anul 2000, s-a trecut la desfiinţarea lor prin includere în bugetul de stat, în scopul asigurării unui control mai riguros asupra modului în care se cheltuiesc banii publici.

În domeniul execuţiei financiare au fost aplicate măsuri cu caracter de reformă prin care să se asigure condiţii optime pentru administrarea resurselor financiare ale statului.

Până în anul 1990, Banca Naţională a României asigura emiterea de bancnote şi monede, gestiona rezerva de aur şi finanţa industria şi comerţul. De asemenea, tot ea deţinea monopolul asupra celor patru instituţii bancare: Banca de Comerţ Exterior, care finanţa tranzacţiile cu străinătatea, Banca Agricolă, care susţinea financiar cooperativele agricole şi întreprinderile agricole de stat, Banca de Investiţii, care asigura finanţarea investiţiilor, şi Casa de Economii şi Consemnaţiuni, care mobiliza disponibilităţile băneşti de la populaţie.

Reforma din sistemul bancar a determinat structurarea acestuia pe două paliere: pe de o parte, Banca Naţională a României, care începe să-şi exercite funcţiile tradiţionale, de bancă centrală, iar pe de alta parte, sistemul băncilor comerciale, cărora le-au fost transferate operaţiunile cu caracter comercial. Noul cadru juridic – “Legea privind activitatea bancară”, “Legea privind Statutul Băncii Naţionale a României” direct organul legislativ al ţării, îi conferă acesteia un grad mai ridicat de independenţă şi, implicit, condiţiile necesare înfăptuirii, într-un cadru nou, a politicii monetare, valutare şi de credit a statului. Ea devine astfel răspunzătoare pentru emisiunea monetară, gestionează rezervele valutare ale statului şi supraveghează activitatea celorlalte bănci prin pârghiile statutare pe care le are la îndemână. Cum băncile comerciale au obligaţia de a-şi păstra disponibilităţile băneşti din rezervele obligatorii şi suplimentare, în lei şi în valută, la Banca Naţională a României, aceasta poate exercita în condiţii mai bune supravegherea şi controlul asupra îndeplinirii de către acestea a condiţiilor legale privind constituirea capitalului social, politica de creditare, comisioanele pentru prestările de servicii specifice etc.

În aceste condiţii, operaţiunile privind execuţia de casă a bugetelor şi a celorlalte resurse financiare ale sectorului public au fost preluate de Banca Comercială Română, Banca pentru Dezvoltare şi Banca Agricolă.