Organizarea și efectuarea controlului fiscal

FISCALITATE - OBIECTIV ŞI NECESITATE A ECHILIBRULUI BUGETAR

1.1. Caracterizarea generală a conţinutului fiscalităţii

Apariţia sistemului fiscal în lume

Sistemul fiscal apare ca un rezultat istoric al mediului social, politic şi economic dintr-un stat, deşi organizarea fiscului a fost puţin agreată chiar de la naştere.

Important este faptul că după primele organizări cu caracter social, în Asia şi Europa s-au pus bazele organizaţiei fiscale, care alături de istorie, ştiinţă şi civilizaţie s-a dovedit adesea mai puternică şi mai nocivă decât toate manifestările antisociale.

Prima organizare fiscală care leagă forma politică (statul) cu elementul ce putea să-i dea viaţă (fiscul) este cea din vremea împăratului Darius I (521 - 485 î.e.n.) care a împărţit imperiul în 20 de didochii sau guvernăminte. Această împărţire avea mai mult un rol politico-fiscal şi urmărea ca poporul, fără deosebire, aflat pe teritoriul unei didochii să fie oblitgat la o dare fiscală numită “bir”.

In China, exista un minister al finanţelor având ca atribuţii constatarea, supravegherea şi încasarea impozitelor, funcţionând din anul 2698 î. H. un sistem mixt de impozite sub formă de: taxe în bani, dări în produse şi prestaţii în muncă, iar la 771 î. H. apar teorii fiscale cu privire la impozite.

Imperiul Roman a cunoscut cea mai complexă organizare fiscală din antichitate, Roma având o organizare fiscală foarte dezvoltată, deoarece imediat după cucerirea unui teritoriu acesta se supunea la impozite.

În concluzie, în antichitate găsim o organizare fiscală în care era cunoscută atât constatarea materiei impozabile, cât şi încasarea impozitelor. Impozitele se percepeau în natură şi în bani, tributul fiind considerat ca întâiul sistem de aşezare sau de impunere fiscală sub raportul încasării fiind perceput ca plată în natură, sistem apărut odată cu cele dintâi organizări sociale (cu cca. 12 - 15 secole î. H.), şi bani (pecunia), odată cu apariţia monedei (sec VII - V î. H.).

Birul, la rândul său, este o dare veche ca şi tributul, poate fi considerat ca primul element al fiscalităţii de la care au derivat cele dintâi sarcini fiscale asupra individului, având la bază munca, produsele acesteia şi produsele pământului.

Sistemul fiscal la români

În literatura de specialitate apărută în ţara noastră rezultă că finanţele statului sunt analizate având în vedere 6 perioade şi anume:

1. Sistemul fiscal de la începuturi până la Regulamentul organic (1831 - 1832)

În istorira sistemului fiscal românesc, reforma domnitorului Constantin Mavrocordat în a treia sa domnie în Muntenia în 1739 este recunoscută ca prima încercare ştiinţifică de aşezare şi percepere a impozitelor.

2. Sistemul fiscal de la Regulamentele organice pâna la Convenţia de la Paris ( 7/ 19 august 1858)

Ca principiu al fiscalităţii moderne, Regulamentul organic a statuat egalitatea tuturor înaintea impozitelor şi a prevăzut ca impozitul să fie determinat şi nu arbitrar cum se proceda, să fie plătit la anumite scadenţe, cunoscute de contribuabili.

3. Sistemul fiscal de la A. I. Cuza pâna la primul război mondial

La începutul domniei, A. I. Cuza, în mesajul din 1859, declara că impozitele vor fi stabilite “numai treptat şi aceasta în urma unor studii adânci”. La 24 ianuarie 1861, Cuza relua problema impozitelor şi a bugetelor, propunând: aşezarea definitivă şi unificarea impozitelor, înfiinţarea serviciilor de constatare şi percepere a dărilor, înfiinţarea unei înalte curţi de conturi şi adoptarea unui buget echilibrat, din acest program realizându-se doar unele prevederi.

4. Sistemul fiscal între cele două războaie mondiale

Războiul din 1916 - 1918 a ocazionat mari cheltuieli publice şi a provocat importante distrugeri economiei naţionale, ceea ce a determinat creşterea considerabilă a datoriei publice. În aceste condiţiuni drasctice şi ca urmare a înfăptuirii satatului naţional român în 1918, dreptul financiar s-a orientat în trei direcţii principale:

- unificarea sistemului fiscal;

- reforma fiscală radicală;

- măsuri pentru echilibrarea bugetului public.

- Prima măsură fiscală importantă a consituit-o reforma fiscală din 1921, propusă de Nicolae Titulescu , care avea la bază o idee progresistă pentru acea vreme şi anume impozitul cedular , completat cu unul global pe venit progresist, pe lux, cifra de afaceri şi anexe, precum şi scutiri pentru minimum de existenţă.

Legea din 1 august 1921 desfiinţa vechile impozite directe, menţinând însă toate impozitele indirecte şi monopolurile, dar reglementa 8 impozite directe, din care 7 cedule şi anume:

a) impozitul pe veniturile funciar neclădite (cedula A), stabilit la 15%;

b) impozitul pe venitul proprietăţilor funciare clădite (cedula B), în cotă de 15%;

c) impozitul pe veniturile exploatărilor agricole (cedula C), fixat la 12%;

d) impozitul pe întreprinderile industriale şi comerciale (cedula D), în cotă de 12% pentru întreprinderile comerciale şi de 10% pentru cele industriale;

e) impozitul pe venituri din profesiuni şi ocupaţiuni necomerciale (cedula E) stabilit la 10%;

f) impozitul asupra lefurilor, indemnizaţiilor, pensiilor şi rentelor viagere (cedula F), fixat la 6%;

g) impozitul asupra veniturilor valorilor mobiliare, creanţelor, depozitelor, garanţiilor (cedula G), în cotă de 15%;

h) impozitul progresiv pe venitul global, perceput asupra veniturilor nete din cele 7 cedule de mai sus, în cotă de la 2% la 33%.

În afară de aceste impozite, prin Legea din 1 august 1921 s-a instituit un impozit extraordinar, impozitul progresiv pe avere şi pe îmbogăţirea din timpul războiului, de data aceasta pe capital, aplicat asupra întregii valori nete mobile şi imobile a contribuabililor, în cotă de la 3% la 33%, putându-se ridica, în anumite cazuri, până la 65% sau chiar 91%.