Participarea României la Activitatea OMC

Cap.1. Poziția OMC în cadrul economiei mondiale

1.1. De la GATT la OMC

După cel de-al doilea Război Mondial, ONU a inițiat o acțiune amplă cu scopul final de a se ajunge la crearea unei Organizații Mondiale a Comerțului care să contribuie la eliminarea treptată a tuturor barierelor și restricțiilor comerciale și la stabilirea unor principii, reguli și discipline generale care să stea la baza desfășurării comerțului internațional. Ca urmare, încă din anul 1945, o comisie pregătitoare a trecut la elaborarea unei Carte a viitoarei Organizații Mondiale a Comerțului, iar în paralel, au avut loc primele negocieri cu privire la reducerea taxelor vamale și a altor restricții din calea comerțului. Rezultatele acestor negocieri s-au concretizat într-un tratat multilateral denumit Acordul General pentru Tarife și Comerț (GATT în limba engleză), acesta constituind baza oficială, juridică a concesiilor tarifare convenite. Acordul, semnat la 30 oct. 1947, a intrat în vigoare la 1 ian. 1948 și prevedea totodată, o serie de reguli și principii care să ajute la crearea de condiții favorabile pentru desfășurarea schimburilor comerciale între țările membre. Este de reținut faptul că GATT nu a avut statut juridic de organizație internațională, dar a întreținut legături cu organizațiile specializate ale ONU.

În ultimii 30-35 de ani, datorită faptului că a crescut numărul țărilor membre și în special al țărilor în curs de dezvoltare, atribuțiile și obiectivele Acordului General pentru Tarife și Comerț s-au lărgit, îndeosebi pe linia sprijinirii dezvoltării comerțului exterior al acestora și implicit a economiilor lor.

Până la crearea OMC (1995), activitatea GATT s-a desfășurat în cadrul următoarei structuri organizatorice:

• Sesiunea părților contractante (membrii cu drepturi depline): a fost alcătuită din delegații tuturor țărilor membre și a reprezentat forul suprem al GATT;

• Consiliul reprezentanților: era alcătuit din reprezentanții țărilor membre cu drepturi depline și își exercita atribuțiile între sesiunile părților contractante, îndeplinind rolul de organ executiv;

• Comitetele și grupele de lucru specializate pe probleme (permanente și temporare): au asigurat activitatea permanentă a Acordului General, studiind problemele ce le-au fost încredințate fie de către Sesiunea părților contractante, fie de către Consiliul reprezentanților;

• Secretariatul GATT, cu sediul la Geneva: a îndeplinit funcții administrative ce rezultau din activitatea celorlalte organe ale GATT și a fost condus de un director general. De asemenea, Secretariatul a sprijinit derularea rundelor de negocieri și a publicat rezultatele acestora.

În perioada scursă de la semnarea Acordului General pentru Tarife și Comerț (1947) și până în anul 1967, s-au desfășurat în cadrul GATT șase runde de negocieri comerciale care, per ansamblu, s-au soldat cu rezultate importante pe linia creării condițiilor favorabile dezvoltării comerțului internațional. În cadrul acestor runde a fost negociat un număr mare de concesii tarifare, sub forma eliminării, reducerii sau consolidării taxelor vamale de import la o gamă foarte largă de produse industriale, precum și la unele produse agricole. De exemplu, la produsele industriale, taxele vamale de import au fost reduse, în medie, cu aproximativ 60% față de nivelul inițial din anul 1947. Mai mult decât atât, pe parcursul desfășurării acestor runde au fost negociate și anumite concesii netarifare, în special pe linia eliminării restricțiilor cantitative la import și a altor bariere netarifare. În consecință, se poate aprecia că, până la sfârșitul deceniului șapte, cea mai mare parte a restricțiilor cantitative la importul de produse industriale a fost eliminată în relațiile comerciale dintre statele membre.

În continuare, se vor lista pe scurt numele și locațiile la care s-au desfășurat cele șase runde de negocieri despre care s-a menționat mai sus, și anume:

a) Runda de la Geneva (aprilie – octombrie 1947);

b) Runda de la Annecy, Franța (1949);

c) Runda de la Torquay, Anglia (1950 – 1951);

d) Runda de la Geneva (1955 – 1956);

e) Runda Dillon – Geneva (1960 – 1962);

f) Runda Kennedy – Geneva (1964 – 1967).

Pe lângă aceste runde de negocieri, GATT a întreprins și alte activități, îndeosebi pe linia depistării, inventarierii și clasificării obstacolelor netarifare, practicate în relațiile comerciale dintre părțile contractante, precum și în ceea ce privește sprijinirea țărilor în curs de dezvoltare în anumite domenii de activitate. Numai în vederea pregătirii celei de a VII runde de negocieri comerciale, respectiv Runda Tokyo (1973 – 1979), organele din structura organizatorică a GATT au depistat circa 800 de astfel de obstacole netarifare care afectau comerțul internațional.

Inițiativa desfășurării Rundei Tokyo a revenit SUA, CEE și Japoniei, având drept obiectiv expansiunea și liberalizarea comerțului, precum și îmbunătățirea cadrului în care se derulau relațiile comerciale internaționale. Pe ordinea de zi a acestei runde au fost înscrise numeroase probleme de importanță majoră pentru țările membre GATT, dintre care se pot aminti următoarele: liberalizarea comerțului cu produse agricole, inclusiv cu produse tropicale, revizuirea și perfecționarea clauzei de salvgardare, adoptarea unui nou cod antidumping, accesul țărilor la aprovizionare, etc.

Făcând bilanțul Rundei Tokyo, în aprilie 1979, Oliver Long, fostul director general al Secretariatului GATT, considera că rezultatele obținute în procesul negocierilor vor trebui să dea un impuls viguros comerțului internațional în perioada următoare, să frâneze tendința actuală de escaladare a protecționismului, să permită țărilor în curs de dezvoltare să se integreze mai bine în comerțul mondial și să conducă spre un sistem multilateral de comerț internațional mai liber și mai echitabil. Din diverse motive însă, majoritatea acestor aprecieri nu și-au găsit confirmarea în practică.

Datorită faptului că rezultatele Rundei Tokyo nu și-au atins decât parțial obiectivul scontat, a apărut ideea lansării unei noi runde de negocieri, idee susținută în principal de către SUA, care aprecia că este necesară realizarea unei inversări a tendințelor protecționiste din domeniul politicii comerciale în vederea relansării de durată a economiei mondiale. Dată fiind această situație, statele occidentale și-au dat, în cele din urmă, acordul pentru declanșarea rundei a VIII-a. Cu toate acestea, a existat totuși un număr mare de divergențe între părțile contractante atât în ceea ce privea obiectivele rundei, cât și problematica ordinii de zi, modalitățile și tehnicile de negociere etc.