Piața muncii

Introducere

O componentă importantă a pieței factorilor de producție este piața muncii. Ea deține o poziție centrala în sistemul de piețe. Piața muncii reprezintă spațiul economic de confruntare liberă a deținătorilor de capital (în calitate de cumpărători) și a posesorilor capacității de muncă (în calitate de vânzători), unde, prin mecanisme specifice, cererea si oferta de muncă se echilibrează. În raport cu celelalte piețe, piața muncii este mult mai organizată și mai reglementată , întrucât tranzacțiile care au loc pe această piață nu sunt doar simple relații de vânzare-cumpărare între ofertanți și solicitanți. De aceea, intervenția statului pe această piață este mai puternică decât pe celelalte piețe, fapt ce imprimă pieței muncii un grad ridicat de imperfecțiune.

Piața națională a factorului muncă este de o importanță deosebită, întrucât munca este factorul de producție determinant. De nivelul cererii și ofertei de muncă, precum și de structura acestora depinde în mare măsură calitatea procesului productiv și nivelul rezultatelor acestuia. În proiectul realizat sunt prezentate date și informații cu privire la rezultatele cercetării întreprinse în scopul de a identifica și analiza influența inicatorilor ce masoară statistic structura populației, migrația forței de muncă, șomajul, analfabestismul funcțional și calitatea sistemului educațional asupra pieței muncii la nivelul Uniunii Europene, cu precădere asupra situației din România. Intensificarea procesului de migrare a populației are efecte negative pregnante asupra numărului și structurii forței de muncă, determinând reducerea semnificativă a acesteia, mai ales în cazul forței de muncă înalt calificate. Piața muncii reflectă felul în care se asigură resursele de muncă pe ramuri, sectoare, profesii și niveluri de calificare.

1. Temeiul juridic al politicilor UE în domeniul ocupării forței de muncă

În domeniul ocupării forței de muncă și al politicii sociale, competențele sunt partajate între UE și statele membre. Acțiunile UE includ coordonarea și monitorizarea politicilor naționale, schimbul de bune practici și elaborarea legislației în domenii precum drepturile lucrătorilor și coordonarea sistemelor de securitate socială. Legislația principală referitoare la politica în domeniul ocupării forței de muncă în UE a evoluat de-a lungul timpului. Temeiul juridic pentru politica de ocupare a forței de muncă la nivelul UE este articolul 3 alineatul 3, din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE): „Uniunea instituie o piață internă. Aceasta acționează pentru dezvoltarea durabilă a Europei, întemeiată pe o creștere economică echilibrată și pe stabilitatea prețurilor, pe o economie socială de piață cu grad ridicat de competitivitate, care tinde spre ocuparea deplină a forței de muncă și spre progres social [ ]”. Pe lângă aceasta, Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) prevede că „statele membre și Uniunea se angajează să elaboreze [ ] o strategie coordonată de ocupare a forței de muncă și, în special, să promoveze o forță de muncă formată, calificată și adaptabilă, precum și piețe ale muncii capabile să reacționeze rapid la evoluția economiei” și că „statele membre, prin intermediul politicilor lor naționale de ocupare a forței de muncă, contribuie la realizarea obiectivelor”. În plus, Uniunea „contribuie la realizarea unui nivel ridicat al ocupării forței de muncă prin încurajarea cooperării dintre statele membre, precum și prin susținerea și, în cazul în care este necesar, prin completarea acțiunii lor”. În mod similar, „promovarea ocupării forței de muncă” este un obiectiv comun al UE și al statelor sale membre în domeniul social și în cel al ocupării forței de muncă.

4

Articolele din tratate menționate anterior sunt rezultatul unui lung proces de evoluție care a început cu Tratatul de la Roma (1957). Tratatul de la Maastricht (1992) a introdus un acord privind politica socială și un protocol social (așa-numitul „capitol social”) anexat la tratat. Acordul reafirma principiile enunțate în urmă cu câțiva ani în Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor (1989). Promovarea unui nivel ridicat de ocupare a forței de muncă și de protecție socială a devenit însă o sarcină oficială atribuită Comunității Europene numai odată cu Tratatul de la Amsterdam (1997). Figura 1 de mai jos indică principalele etape în evoluția legislației și a politicii privind ocuparea forței de muncă, începând din 1957 și până în prezent, cu accent pe inițiativa privind ocuparea forței de muncă în rândul tinerilor.