Piața Muncii

CAPITOLUL I

PIAŢA MUNCII –O PIAŢĂ CARACTERISTICĂ A ECONOMIEI CONTEMPORANE

I.1.FORŢA DE MUNCĂ – FACTOR DE BAZA A CREŞTERII ECONOMICE

I.1.1.Definirea muncii

Valoarea muncii a fost percepută în mod diferit în decursul istoriei omenirii, în funcţie atât de fundalul cultural al societăţii date, cât şi de stadiul dezvoltării sale. Munca întruchipează mai mult decât un simplu mijloc pentru crearea de avuţie, aşa cum susţineau economiştii clasici.

Aceasta conţine o valoare intrisecă şi exprimă într-o anumită măsură esenţa fiinţei umane: suntem ceea ce producem. Valoarea noastră în societate este determinată de valoarea activităţilor noastre, de valoarea muncii noastre.

Pentru a aprecia valoarea muncii este necesară mai întâi definirea muncii înseşi. Este evident că nu orice activitate desfăşurată de fiinţa omenească constituie muncă. A mânca, a bea, a dormi sau a respira pur şi simplu sunt activităţi necesare pentru menţinerea sistemului nostru de viaţă, dar nu pot fi considerate muncă. Aceeaşi observaţie este valabilă şi pentru activităţile care presupun un efort, cum ar fi înotul susţinut într-un lac sau participarea la un joc de fotbal amator din plăcere şi pentru distracţie. În schimb, activităţile desfăşurate de un fermier, un miner sau un meşteşugar sunt considerate în mod obişnuit muncă.

Prin urmare concepţia despre muncă depinde şi de măsura în care activităţile sunt destinate sau nu producţiei de bunuri şi servicii aflate în penuie. De aceea, din punct de vedere economic, munca este definită ca o activitate conştientă, specific umană, îndreptată spre un anumit scop, în procesul căruia omul efectuează, reglementează şi controlează prin acţiunea sa schimbul de materii dintre el şi natură pentru satisfacerea trebuinţelor sale.

Factorul muncă-condiţie generală a oricărei activităţi - se asigură, întocmai celorlalţi factori de producţie, prin intermediul pieţei. În fiecare ţară, pe diferite grupuri de ţări şi la scară mondială funcţionează piaţa muncii sau a forţei de muncă.

I.1.2.Trăsăturile pieţei muncii

Piaţa muncii se întemeiează – ca şi celelalte pieţe – pe întâlnirea şi confruntarea cererii cu oferta. Orice activitate care se iniţiază sau există, în societate generează nevoia de muncă. Dar ea nu constituie în intregime o cerere care se exprimă pe piaţa muncii. Condiţia esenţială pentru ca nevoia de muncă să fie considerată în categoria cererii de muncă este remunerarea sau salarizarea ei. De aceea, în cererea de muncă nu se includ muncile care se pot realiza de către femeile de profesie casnică, de către studenţi, militari în termen sau de alţi nesalariaţi. Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salariată care se formează la un moment dat într-o economie de piaţă. Cererea se exprimă prin intermediul numărului de locuri de muncă.

Satisfacerea nevoii de muncă se realizează pe seama utilizării disponibilităţilor de muncă existente în societate, adică a volumului de muncă ce poate fi depus de populaţia aptă de muncă a ţării respective în perioada dată. Trebuie să se aibă în vedere că nu toate disponibilităţile de muncă se constituie în ofertă, ci numai acelea care urmează să fie remunerate, salarizate.

Oferta de muncă este formată din munca pe care o pot depune membrii societăţii în condiţiile salariale. Prin urmare, nici în oferta de muncă nu se includ femeile de profesie casnică, studenţii, militarii în termen şi alţi oameni care depun activităţi nesalariale. Oferta de muncă se exprimă prin numărul celor apţi de muncă sau populaţia activă disponibilă, din care se scade numărul femeilor de profesie casnică, al studenţilor, militarilor în termen şi al celor care nu doresc să se angajeze în nici o activitate, întrucât au resurse pentru existenţă şi au în viaţă alte preocupări.

Piaţa muncii, ca expresie a raporturilor dintre cerere şi ofertă, se desfăşoară în două trepte sau faze. Prima se manifestă pe ansamblul unei economii sau pe segmente mari de cerere şi ofertă determinate de particularităţile tehnico-economice ale activităţilor. În cadrul acestei faze se formează condiţii generale de angajare a salariaţilor, se conturează principiile care acţionează la stabilirea salariilor şi o anumită tendinţă de stabilire a salariilor la nivel înalt sau scăzut. A doua fază reprezintă o continuare a celei dintâi şi constă în întâlnirea cererii cu oferta de muncă în termeni reali, în funcţie de condiţiile concrete ale firmei şi salariaţilor săi. Cererea se dimesnionează precis ca volum şi structură pe baza contractelor şi altor angajamente asumate de firmă, iar oferta se delimitează şi ea pornind de la programul de muncă, numărul de ore suplimentare pe care acceptă să le realizeze salariaţii în funcţie de nevoile şi aspiraţiile lor, de situaţie socială şi economică, etc. la momentul respectiv.

Cererea şi oferta de muncă sunt două mărimi dinamice, care reflectă legăturile existente dintotdeauna între dezvoltarea economico-socială, ca sursă a cererii şi populaţiei, ca sursă a ofertei. În acest sens, se impun atenţiei următoarele aspecte:

a) pe termen scurt cererea forţei de muncă este practic invariabilă, deoarece dezvoltarea unor activităţi existente şi iniţierea altora, generatoare de locuri de muncă, presupun o anumită perioadă de timp;

b) oferta de forţă de muncă în ansamblul sau se formează în decursul unui timp îndelungat, în care creşte şi se instruieşte fiecare generaţie de oameni până la vârsta la care se poate angaja;

c) posesorii forţei de muncă au o mobilitate relativ redusă; oamenii nu se deplasează dintr-o localitate în alta şi nu-şi schimbă cu uşurinţă munca, ci sunt ataşaţi mediului economico-social, chiar dacă nu au avantaje economice. Oferta de forţă de muncă depinde de vârstă, sex, starea sănătăţii, psihologic, condiţii de muncă, etc., aspecte care nu sunt neapărat de natură economică;

d) oferta de forţă de muncă este eminamente perisabilă şi are caracter relativ rigid. Cel ce face oferta trebuie să trăiască, nu poate aştepta oricât angajarea pe un loc de muncă;

e) generaţiile de tineri nu sunt crescute de părinţii lor ca nişte mărfuri sau pentru a deveni salariaţi, ci ca oameni. De aceea, oferta forţei de muncă nu se formează în exclusivitate pe principiile economiei de piaţă;

f) cererea şi oferta de forţă de muncă nu sunt omogene, ci se compun din segmente şi grupuri neconcurenţiale sau puţin concurenţiale, neputându-se substitui reciproc decât în anumite limite sau deloc.

I.1.3.Echilibrul şi dezechilibrul pieţei muncii şi oferta agregată

• Modelul ideal al pieţei forţei de muncă

Într-o economie ideală producţia trebuie să fie mereu la nivelul numărului maxim de locuri de muncă. Aceasta înseamnă că salariile şi preţurile sunt foarte flexibile, că firmele acţionează în condiţiile unei concurenţe în care pot să-şi vândă toate produsele la preţurile cele mai bune şi nu trebuie să facă nişte cheltuieli suplimentare în cazul sporirii sau reducerii forţei de muncă, că lucrătorii nu trebuie să facă cheltuieli suplimentare pentru a căuta un loc de muncă.

Creşterile succesive în forţa de muncă utilizată dau rezultate din ce în ce mai mici în producţie. Acest lucru îl putem aprecia cu ajutorul produsului marginal al muncii YmN, care reprezintă contribuţia forţei de muncă suplimentare la realizarea producţiei suplimentare şi se poate determina ca fiind creşterea producţiei (output-ului) ΔY, determinată de creşterea cu o unitate a factorului de muncă ΔN:

• Stabilirea nivelului optim al angajărilor

La orice firmă, creşterea forţei de muncă trebuie să fie justificată. Justificarea se poate face comparând produsul marginal al muncii, cu costul marginal al muncii (MCN), cost ce este dat de salariul real al acestor lucrători, adică de cantitatea reală de producţie (venit) pe care firma trebuie să o plătească fiecărui lucrător suplimentar. Orice angajare suplimentară de lucrători duce la o creştere a producţiei cu produsul marginal al muncii (MPN) corespunzător, dar şi la un cost suportat de firmă, egal cu salariul egal respectiv.

Fig.1.1 Echilibrul şi dezechilibrul pe piaţa muncii

Sursa: Macroeconomie. Bazele macroeconomiei, M.Bacescu, A.Bacescu, Editura All. Bucuresti, 1998 pag.303