Piața Muncii și Formarea Salariului

I. PIAŢA MUNCII

1. Ce este piaţa muncii

Piaţa muncii poate fi definită ca « loc de întîlnire, în spaţiu şi timp, pe total şi pe structură, a cererii de muncă cu oferta de muncă »

Trăsăturile pieţei munci:

- piaţa muncii este segmentată şi nu unică şi atotcuprinzătoare la scara întregii

economii naţionale. Structurarea sa pe două sau mai multe subansamble face ca mobilitatea

forţei de muncă să fie foarte ridicată în interiorul fiecărui sector, dar mai redusă între ele,

datorită lipsei de omogenitate a condiţiilor de angajare şi remunerare.

- piaţa muncii este reglementată. În economia contemporană piaţa muncii nu mai este perfect concurenţială, cum probabil nici nu a fost vreodată. Astăzi însă jocul între cererea şi oferta de muncă are loc într-un cadru instituţional şi juridic bine definit, raporturile între vânzători şi cumpărători fiind reglementate prin acte normative şi acorduri încheiate între exponenţii intereselor angajaţilor, angajatorilor şi uneori şi ale puterii publice.

- ca pe oricare altă piaţă, aici se întîlnesc o mulţime de cumpărători şi vânzători.

Cumpărătorii sunt angajatorii, iar vânzătorii sunt lucrătorii. Ei realizează în permanenţă

tranzacţii cu serviciile de muncă, fiind influenţaţi de deciziile celorlalţi participanţi. Chiar dacă unii dintre participanţi nu sunt activi în fiecare moment, adică nu se află în căutarea unor noi angajaţi sau a unei noi slujbe, pe piaţă există în permanenţă mii de firme şi lucrători care

tranzacţionează.

- Dacă obiectul tranzacţiilor îl constituie servicii de muncă de înaltă calificare, ce nu pot fi oferite decât de persoane cu pregătire superioară, cum ar fi, de exemplu, ingineri, medici, informaticieni, aria de căutare şi întîlnire a cererii cu oferta se poate extinde la scara întregii economii naţionale. Vorbim în acest caz de o piaţă a muncii naţională. Când căutarea se poate limita pe plan local, cum este în cazul unor instalatori, mecanici auto sau cameriste de hotel, avem de a face cu o piaţă a muncii locală.

- Segmentarea pieţei muncii îi conferă o anumită dualitate. Astfel, unele pieţe ale muncii, în special cele în care vânzătorii de muncă, adică lucrătorii, sunt reprezentaţi de sindicate, operează în baza unui set formal de reguli care guvernează parţial tranzacţiile cumpărători - vânzători. Angajatorii sunt obligaţi ca, în cazul unor profesii sindicalizate, să ţină seama de lista membrilor eligibili ai sindicatului respectiv. Alteori, unele acorduri sindicate - management prevăd anumite reguli privind ordinea în care sunt angajaţi sau concediaţi membrii de sindicat, procedurile de rezolvare a nemulţumirilor angajaţilor, promovarea, sarcinile sau ritmul de muncă, sistemul de stimulente, care să asigure un tratament just, echitabil, al tuturor. Un astfel de set formal de reguli şi proceduri care constrîng relaţiile de angajare în interiorul firmei conferă caracter de piaţă internală a muncii.

- Adesea însă tranzacţiile cu servicii de muncă se pot desfăşura şi în afara unor astfel de reguli scrise, într-un sector al pieţei muncii în care slujbele pot fi stabile şi bine plătite sau, dimpotrivă, instabile şi prost plătite. Se consideră că instabilitatea locurilor de muncă şi

nivelul scăzut al remunerării lor sunt atribute ale pieţei secundare a muncii. În contrast cu acestea, pieţele muncii caracterizate prin niveluri relativ ridicate de remunerare şi stabilitate a locurilor de muncă sunt pieţe primare ale muncii.

- Toate segmentele pieţei muncii – piaţa electroniştilor, piaţa constructorilor, zidarilor,

instalatorilor, piaţa şoferilor de taxi, a camionagiilor etc. – sunt interrelaţionate : participanţii,

atât lucrători cât şi angajatori, pot oricând să-şi schimbe intenţia, să facă tranzacţii pe oricare

altă piaţă.

2. Cererea de muncă şi determinanţii săi

Ca pe orice altă piaţă, şi pe piaţa muncii se întâlnesc cererea şi oferta de muncă.

Purtătorii cererii de muncă – angajatorii – cu purtătorii ofertei de muncă – lucrătorii.

Cererea de muncă reprezintă cantitatea de muncă pe care angajatorii sunt dispuşi să o

achiziţioneze la diferite niveluri ale salariului, pentru a-şi desfaşură activitatea în indiferent

care domeniu din cadrul economiei naţionale, exprimându-se prin numărul de locuri de muncă oferite de ei.

Angajatorii caută să achiziţioneze pe piaţa muncii cantităţi suplimentare de muncă în măsura în care constată creşteri ale cererii pe piaţa bunurilor sau serviciilor care constituie obiectul activităţii lor. De aceea, cererea de muncă este o cerere derivată din cererea de pe piaţa bunurilor şi serviciilor.

Fiind o cerere derivată din cererea de bunuri, este evident că evoluţia acesteia din urmă are

un rol hotărîtor: în caz extrem, dispariţia cererii pentru un anumit bun pe piaţa acestuia

provoacă fără îndoială dispariţia cererii înseşi pentru forţa de muncă de calificarea respectivă.

De-a lungul timpului evoluţia modului de consum a determinat dispariţia multor profesii.

Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salariată care se formează la un moment dat într-o economie de piaţă. Cererea se exprimă prin intermediul numărului de locuri de munca. Satisfacerea nevoii de muncă se realizează pe seama utilizării disponibilităţilor de muncă existente în societate, adica a volumului de muncă ce poate fi depus de populaţia aptă de muncă a ţării respective, în perioada dată. Şi în acest caz, trebuie să avem în vedere că nu toate disponibilităţile de muncă se constituie în ofertă, ci numai acelea care urmează sa fie remunerate, salarizate.

3. Influenţa modificării salariilor asupra cererii de muncă

Ce se întîmplă când salariile cresc ? În primul rând, se majorează costurile output-ului firmei, ceea ce va avea ca efect diminuarea ofertei ei şi, în consecinţă, reducerea cantităţii de muncă necesare realizării acestui nivel mai scăzut al producţiei. Această diminuare a nivelului de ocupare de pe piaţa muncii ca urmare a reducerii volumului producţiei se numeşte efect de scară. În al doilea rând, dacă salariile cresc (toate celelalte lucruri rămânând neschimbate, inclusiv preţul capitalului), cel puţin în faza iniţială, purtătorii cererii de muncă (firmele, angajatorii) vor dori să-şi diminueze costul prin adoptarea unei tehnologii mai capital intensive (adică prin care se combină într-o proporţie mai mare capitalul şi într-o proporţie mai mică munca). Şi consecinţa acestei tendinţe va fi diminuarea ocupării forţei de muncă. Acest al doilea efect al creşterii salariului, constând în înlocuirea muncii de către capital în procesul de producţie poate fi denumit efect de substituţie.

Cererea de muncă, nivelul dorit al ocupării forţei de muncă se află aşadar într-o dependenţă inversă faţă de mărimea salariului. Determinarea efectului modificării salariului asupra cantităţii de muncă cerute se poate evidenţia prin deplasarea în sus sau în jos de-a lungul curbei cererii de muncă. În sus când mărimea salariului creşte, iar în jos când salariul scade.