Piața unică europeană

După cel de-al doilea război mondial s-au format două opinii diametral opuse cu privire la cooperarea europeană. Prima consta în a realiza o simplă zonă vastă de liber schimb prin eliminarea barierelor vamale şi a altor restricţii din calea schimburilor reciproce. A doua opinie presupunea constituirea unei uniuni economice, a cărei primă etapă ar fi fost “afirmarea unei personalităţi proprii prin realizarea unei uniuni vamale”, opinie aflată într-o dublă divergenţă faţă de prima: privind supranaţionalitatea şi privind deschiderea către restul lumii occidentale

Ca urmare a acestor două concepţii diferite, Europa Occidentală s-a scindat în două: ţările care au semnat la 4 ianuarie 1960, la Stockholm, Convenţia de creare a Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (Marea Britanie, Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia, Elveţia) şi ţările care au format Comunitatea Economică Europeană (Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg), prin semnarea Tratatului de la Roma la data de 25 martie 1957

„ Comunitatea va avea la bază o uniune vamală ce va acoperi întregul comerţ cu bunuri şi care va implica interzicerea taxelor vamale la importul şi exportul de produse între Statele Membre, ca şi altor taxe cu efect echivalent”, precizează art. 9 al Tratatului de la Roma, intrat în vigoare în 1958. In iulie 1968, toate barierele tarifare şi cea mai mare parte dintre restricţiile cantitative existente în calea comerţului dintre statele membre erau eliminate.

Din a doua parte a anilor ’50 Comunitatea a început să-şi concentreze tot mai mult acţiunile asupra obţinerii unei largi pieţe comune. Puterea economiei Statelor Unite era un exemplu izbitor al succesului unei astfel de pieţe. Germanii şi olandezii doreau liber schimb, iar francezii au acceptat piaţa comună a bunurilor industriale cu condiţia ca aceasta să fie însoţită de o piaţă agricolă comună care să le favorizeze propriile exporturi.

Ideea unei pieţe comune extinse a avut o dinamică durabilă de-a lungul deceniilor trecute, fiindcă reflecta tot mai mult realitatea interdependenţei economice.

Astfel ca, pe măsură ce economiile europene se dezvoltau, proiectul iniţial al CEE, centrat pe abolirea taxelor într-o uniune vamală, a fost urmat în anii ’80 de programul pieţei unice, apoi în anii ’90 de monedă unică.

Au existat atât motive economice, cât şi politice pentru fiecare dintre cele trei proiecte: pe de o parte beneficiile raţionalităţii economice, pe de altă parte consolidarea sistemului comunitar ca un cadru pentru relaţiile paşnice între statele membre.

“Comunitatea are ca misiune realizarea unei pieţe comune şi prin apropierea treptată a politicilor economice ale statelor membre”

Principalele etape în realizarea pieţei unice

Început ca o zonă de liber schimb, procesul de integrare a continuat de la stadiul de piaţă comună, până la uniunea economică şi monetară. Piaţa Internă este una dintre cele mai ambiţioase realizări ale Uniunii Europene şi cel mai avansat proces de integrare în plan comercial. Este apogeul Tratatului de la Roma (1957) care prevede crearea unei “pieţe comune” bazate pe libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor, persoanelor şi a capitalurilor