Politica Agricolă Comună

Origine şi evoluţie

Politica Agricolă Comună (PAC) a fost prima politică elaborată de Comunitatea Economică Europeană, fiind de fapt chiar „propulsorul” unificării europene, înainte de a deveni, datorită costurilor financiare extrem de importante, „victima” propriului său succes.

Termenii generali ai PAC au fost stabiliţi prin articolul 39 al Tratatului de la Roma în 1957. Iniţial, obiectivele PAC au fost următoarele:

- Creşterea productivităţii în agricultură prin promovarea progresului tehnic, prin asigurarea dezvoltării producţiei agricole şi prin utilizarea optimă a factorilor de producţie, în special a forţei de muncă;

- Asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru populaţia agricolă comunitară, în special prin creşterea veniturilor individuale ale persoanelor din sectorul agricol;

- Stabilizarea pieţelor;

- Asigrarea unei aprovizionări constante cu produse alimentare;

- Asigurarea aprovizionării consumatorilor la preţuri rezonabile.

Aceste obiective politice nu au reprezentat nişte „ţinte fixe” dimpotrivă au fost extrem de flexibile mai ales dacă ne referim la formulări de tipul „echitabil şi rezonabil”.

Cele trei principii ale PAC şi anume: piaţa unică, preferinţa comunitară şi solidaritatea financiară, au fost definite un an mai târziu la Conferinţa de la Stresa (1958). Aceste principii de bază au avut numeroase implicaţii în implementarea acestor politici.

Instrumentele de politică nu au fost clar definite de la început (cu excepţia creării unor fonduri financiare), lăsând la îndemâna decidenţilor emergenţa unor clasificări ulterioare. În 1962 s-a elaborat primul pachet de măsuri legislative agricole referitoare la crearea a şase organizaţii comune de piaţă. După această dată a urmat o perioadă de tranziţie care s-a finalizat în anul 1967 prin consolidarea pieţei unice pentru cereale, carne de porc, ouă, carne de pasăre, seminţe oleaginoase, urmată în 1968 de piaţa unică a produselor lactate, a cărnii de bovine şi a produselor procesate din fructe şi legume.

În prezent toate produsele agroalimentare cu excepţia cartofilor şi alcoolului, beneficiază de susţinere prin mecanismele specifice pentru fiecare produs în parte, legiferate de Organizaţia Comună de Piaţă.

Obiectivele iniţiale au fost atinse relativ uşor încă din primii ani, mai ales în ceea ce priveşte creşterea productivităţii, stabilirea pieţelor şi autosuficienţa pentru majoritatea produselor agroalimentare. Din 1962 până în 1992 PAC s-a bazat în special pe „garantarea” preţurilor interne şi Organizarea Comună de Piaţă specifică fiecărui produs. Aceste realizări au creat un adevărat mit în jurul Politicii Agricole Comune. Astfel, expresia „miracolul PAC – promotorul agriculturii moderne”, a intrat rapid în vocabularul specialiştilor.

Reforma PAC: de la Mansholt la Mc Sharry

În 1962 agricultura ocupa o poziţie importantă în totalul populaţiei ocupante, iar realizarea unei pieţe agricole comune era considerată o etapă indispensabilă pentru ameliorarea divisiunii muncii (prin exploatarea avantajelor comparative), scăderea preţurilor la consumator şi transferurile de resurse provenite din profit din sectorul agricol spre sectorul industrial.

Odată ce Piaţa Comună a început să funcţioneze a apărut şi necesitatea ajustărilor. „Planul Mansholt”, fiind primul memorandum care propunea reforma PAC (1968), a fost unul dintre exemplele remarcabile prin care s-a încercat rezolvarea problemelor de început cu care s-a confruntat agricultura după aplicarea acestei politici.

Politica de preţuri (în special garantarea acestora) a indus excedente pe piaţă mai ales la cereale şi produse lactate. Aceste excedente au fost imediat absorbite prin intervenţie publică, fapt care a determinat, firesc, o creştere a cheltuielilor bugetare. În consecinţă, cheltuielile de susţinere a pieţelor în cele şase state membre s-au multiplicat de patru ori în numai opt ani (1960-1968).

S-a reliefat astfel că pe lângă o politică de susţinere prin preţuri (generatoare inevitabil de cheltuieli bugetare suplimentare) este necesară şi o politică structurală. Memorandumul propunea un program pe termen lung, având ca obiectiv crearea „unităţilor moderne de producţie” în funcţie de un plan de investiţie selectiv. Aplicarea acestui plan ar fi eliberat aproximativ 5 milioane de agricultori la începutul anilor 70.