Politica Agricolă Comună

Introducere

Politica agricolă comună este una dintre cele mai integrate şi mai vechi politici comunitare. Realizarea PAC este considerată ca o reuşită majoră a integrării economice, deoarece, în general, politica agricolă este dificil de gestionat. Ea implică existenţa unor preţuri comune, a unor instrumente de monitorizare a acestor preţuri, o finanţare comună a măsurilor de susţinere şi un sistem comun de protecţie faţă de pieţele externe.

Politica agricolă comună s-a creat în momentul în care Europa era deficitară în majoritatea produselor alimentare. Mecanismele sale s-au modelat pentru a rezolva această situaţie, funcţia sa principală fiind cea de a sprijini preţurile şi veniturile interne prin intermediul operaţiilor de intervenţie şi sistemelor de protecţie frontaliere.

În linii mari, sunt două motive care au condus la apariţia acestei politici:

- Primul, a fost nevoia unei “fluidizări” a comerţului european cu produse agricole, şi mai ales dorinţa ţărilor exportatoare de a se asigura de certitudinea plasamentului produselor lor.

- Al doilea motiv, a fost o anumită temere faţă de situaţia în care forţa de muncă eliberată din agricultură ca urmare a mecanizării n-ar fi putut fi absorbită în acelaşi ritm de celelalte sectoare ale economiei, caz în care veniturile agricole ar fi scăzut şi mai mult relativ la cele din industrie. Dezvoltarea unei viziuni comune, la nivel european, de protejare a veniturilor fermierilor ar fi putut preveni o astfel de situaţie.

Această politică a contribuit pozitiv la creşterea economică şi a reuşit să garanteze aprovizionarea consumatorului european cu o gama amplă de produse alimentare calitative la preţuri raţionale. Până la jumatatea decadei anilor '90, PAC a fost, la mare distanţă, politica comunitară cea mai importantă, în special din punctul de vedere al bugetului. Uniunea Europeana s-a convertit în primul importator şi al doilea exportator de produse agricole la nivel mondial.

Cei doi piloni si PAC (politicile de dezvoltare rurală şi a pieţei) asigură sprijin pentru un număr mare de zone din Europa. Aceştia vor avea o influenţă esenţială asupra competitivităţii şi a dezvoltării durabile în următorii ani. Recentele reforme vor încuraja, de asemenea, fermierii să răspundă la semnalele pieţei şi să extindă ecologizarea agriculturii.

Cap.1 Istoricul politicii agricole comune

Politica agricolă comună a fost prima politică elaborată de către Comunitatea Europeană, fiind, de fapt, chiar “propulsorul” unificării europene, înainte de a deveni, datorită costurilor financiare extrem de ridicate, “victima propriului său succes”.

Iniţial, includerea agriculturii în tratatul care punea bazele Comunităţii Economice Europene a fost foarte disputată. În cele şase state fondatoare ale Comunităţii, structuri sociale şi economice importante, alături de intervenţii guvernamentale la niveluri foarte diferite analizau agricultura. Statele orientate pe export, ca Franţa şi Olanda, au promovat strategii de menţinere a preţurilor la un nivel scăzut, în timp ce alte state ca Germania, de exemplu, au adoptat sisteme care puneau accentul mai mult pe aspectul protecţionist. În Germania şi Italia a predominat o formă de organizare la scară mai mică, în timp ce în alte state fermele de capacitate ridicată aveau o pondere mai mare.

Politica agricolă a Uniunii Europene datează din 1957, când semnatarii Tratatului de la Roma au definit obiectivele generale ale politicii agricole commune.

Iniţial, PAC a pus accentul pe încurajarea creşterii productivităţii agricole pentru a le asigura consumatorilor o aprovizionare constantă cu produse alimentare la preţuri accesibile, dar şi pentru a crea un sector agricol viabil pentru Uniunea Europeană.

Deşi obiectivul declarat al PAC a fost conservarea unui sector economic cu trăsături sociale şi instituţionale presupuse distinct, incompatibile cu principiile producţiei industrial şi pieţelor concurenţiale, rezultatul a fost menţinerea unui sector agricol neadaptat structurilor economice obişnuite ale societăţii industrial, care pe lângă faptul că a devenit din ce în ce mai costisitor, a implicat o serie de tensiuni la nivelul pieţelor agricole internaţionale, întrucât limita capacitatea ţărilor din lumea a treia de a-şi exporta mărfurile agricole în U.E.

În 1958, la conferinţa de la Stresa (Italia de Nord) au fost formulate principiile Politicii Agricole Comune.

Principalele mecanisme ale Politicii Agricole Comune (PAC) au fost adoptate de către cele şase membre fondatoare ale Comunitãţii Economice Europene în anul 1962. În ianuarie a fost înfiinţat Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă(FEOGA).

La iulie 1967 s-a încheiat perioada de tranzaţie (1962-1967) privind consolidarea pieţei unice pentru cereale, carne de porc, ouă, carne de pasăre, seminţe oleaginoase. Tot la această dată au intrat în vigoare reglementările privind preţurile în cadrul întregii Comunităţi.