Politica Agricolă Comună

CAPITOLUL I – APARIȚIE ȘI DEZVOLTARE PAC

1.1. SCURT ISTORIC

Politica agricolă reprezintă un ansamblu de principii, mijloace şi metode de acţiune prin care se realizează obiectivele generale ale statului în domeniul agriculturii.

Istoricul PAC începe în 1957, odată cu semnarea Tratatului de la Roma privind crearea Comunităţii Economice Europene de către aceleaşi şase state (Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg) care, în 1952, înfiinţaseră CECO (Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului).

Reglementările de politică agricolă sunt cuprinse în articolele 38-46 ale Tratatului de la Roma (în prezent, articolele 32-38, după modificările aduse de Tratatul de la Amsterdam).

Obiectivele iniţiale ale înfiinţării politicii agricole comune(PAC) au fost:

• foametea de după război–dependenţa de mâncarea importată–creşterea productivităţii în agricultură;

• dependenţa de condiţiile meteoclimaterice–asigurarea unui nivel de trai echitabil agricultorilor;

• stabilizarea pieţelor–prin stocare

• garantarea aprovizionării cu produse agricole;

• asigurarea unor preţuri echitabile pentru consumatori–echilibru.

Articolul 38 (acum, articolul 32) stabileşte că: „piaţa comună se va extinde şi asupra sectorului agricol şi comerţului cu produse agricole” şi că „operarea şi dezvoltarea pieţei comune pentru produsele agricole vor fi însoţite de crearea unei politici agricole comune”, iar articolul 39 (articolul 33 din varianta consolidată a Tratatului) fixează obiectivele politicii agricole comune:

1. Creşterea productivităţii agricole prin promovarea progresului tehnic, prin asigurarea dezvoltării raţionale a producţiei agricole, şi prin utilizarea optimă a factorilor de producţie, în special a forţei de muncă

2. Asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru populaţia agricolă, în special prin creşterea veniturilor individuale ale lucrătorilor agricoli

3. Stabilizarea pieţelor

4. Asigurarea siguranţei aprovizionărilor

5. Asigurarea unor preţuri rezonabile pentru consumatori

Avantajele Politicii Agricole Comune:

• asigurarea unui nivel de viaţă decent pentru producatorii agricoli;

• asigurarea unor preţuri echitabile ale produselor pentru consumatori;

• creşterea calităţii produselor agroalimentare ca urmare a respectării standardelor comunitare;

• protejarea mediului şi respectarea standardelor de bunăstare a animalelor ;

• subvenţii consistente pentru fermieri din fondurile comunitare;

• posibilitatea creşterii economice în zonele sărace ca urmare a aplicării programelor de dezvoltare rurală;

• creşterea investiţiilor străine în agricultură şi industria alimentară.

1.2. ETAPE, INSTRUMENTE ŞI MECANISME DE IMPLEMENTARE

1.2.1. ETAPE DE REALIZARE

- 1958-1968 a fost perioada realizării pieţei comune a produselor agricole; primele produse supuse reglementărilor au fost stabilite în 1962, iar preţurile comune au intrat în vigoare din 1968; în aceeaşi perioadă s-a aplicat principiul preferinţei comunitare prin introducerea taxelor de prelevare la importul de produse agricole provenind din terţe ţări.

- 1972 a fost anul când a început introducerea unor măsuri structurale menite să încurajeze modernizarea unităţilor agricole, au fost sprijiniţi fermierii să-şi perfecţioneze pregătirea, iar tinerii să îmbrăţişeze activitatea agricolă. De asemenea, au fost ajutaţi agricultorii din zonele de munte sau mai izolate, inclusiv prin livrarea şi comercializarea produselor realizate.

- 1979, s-au iniţiat măsuri de coparticipare a agricultorilor la finanţarea excedentelor pe care le provocau. Astfel s-a introdus o taxă de coresponsabilitate la producţia de lapte, cu scopul transferării asupra producătorilor a unei părţi din cheltuielile de stocare şi din subvenţiile necesare exportării excedentelor acumulate;

- 1984-1987 a fost perioada când s-au contingentat producţiile la unele produse excedentare şi s-au adoptat o serie de programe de distribuţie a unor alimente persoanelor aflate în dificultate. Pentru a apropia cât mai mult oferta de nivelul cererii (consum intern + export) a fost introdus sistemul cotelor de producţie la lapte, iar pentru a plafona cheltuielile P.A.C. s-a stabilit ca acestea să crească într-un ritm inferior PIB –ului comunitar (74% din rata acestuia);

- 1988 este anul când s-au luat noi măsuri de raţionalizare a cheltuielilor PAC şi de stabilizare a producţiei pentru a reduce stocurile şi excedentele. În acest scop s-au stabilit cantităţile maxime ce beneficiază de ajutoare garantate. În ce priveşte cheltuielile s-a introdus o nouă concepţie de măsuri structurale în sensul realizării unei coordonări mai strânse între componenta “orientare” a PAC şi cea de dezvoltare socială şi regională a UE. S-a conturat o strategie globală mai eficientă pentru zonele rurale şi cele defavorizate.