Politica Agricolă Comună

INTRODUCERE

Politică Agricolă Comună (PAC) a fost creată astfel încât oamenii să se poată bucura de alimente bune la prețuri accesibile, iar agricultorii să își poată câștiga o existență echitabilă. Aceste obiective sunt în continuare valabile. De-a lungul anilor, UE a adaptat PAC la necesitățile în schimbare ale societății. Aceasta este povestea unui parteneriat dinamic între fermieri și Europa. PAC a fost martoră la trei faze principale: ea a adus Europa de la penuria de alimente la belșug, s-a schimbat și s-a adaptat pentru a face față noilor provocări legate de durabilitate și de mediu și a extins rolul agricultorilor în dezvoltarea rurală dincolo de simplă producție a alimentelor. În prezent, politica este din nou reformată în vederea consolidării competitivității și a durabilității agriculturii și a zonelor rurale din UE. Noua politică răspunde provocărilor economice, de mediu și teritoriale cu care Europa se confruntă în prezent.

PAC a fost timp de mulți ani prima și singura politică deplin integrată a UE. Ea a deschis calea pentru piața unică a UE 30 de ani mai târziu, în 1992. Sistemul ei de prețuri unice a impus crearea de către PAC a propriei monede, „unitatea de cont” (UC), un precursor îndepărtat al monedei euro. La introducerea să în 1962, o UC echivala cu un dolar american.

Ca politică comună integrată, PAC este finanțată prin bugetul anual al UE. Pe de altă parte, alte domenii de politică, precum serviciile de sănătate și educația sunt finanțate în mare măsură de guvernele naționale ale statelor membre ale UE. Când a fost lansată acum 50 de ani, PAC era cel mai mare element din cadrul unui buget UE foarte mic. În prezent, cheltuielile anuale cu agricultura și cu dezvoltarea rurală cumulează aproximativ 55 miliarde EUR, în jur de 45% din bugetul total al UE. Cheltuielile PAC au atins punctul culminant de 72 % din bugetul UE în 1984 și de atunci au scăzut constant. Se anticipează că această tendință descendentă va continua.

CAPITOLUL I

PAC- O PRIORITATE IN ANII ’60- ‘80

1.1 Principalele argumente care au făcut din PAC o prioritate la nivelul Comunității în anii ’60-‘80

Tratatul de la Roma consemna agricultorii în 10 articole (art 38- art 47), articole în care se definea principiile generale ale unei politici agricole comune și al cărei modalități urmau să fie elaborate în cadrului unei Conferințe a statelor member. Tratatul de la Roma fixează obiectivele politicii agricole comune:

- Creșterea productivității agricole prin promovarea progresului tehnic, prin

asigurarea dezvoltării raționale a producției agricole, și prin utilizarea optimă a

factorilor de producție, în special a forței de muncă.

- Asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru populația agricolă, în special prin

creșterea veniturilor individuale ale lucrătorilor agricoli.

- Stabilizarea piețelor.

- Asigurarea siguranței aprovizionărilor.

- Asigurarea unor prețuri rezonabile pentru consumatori.

Tratatul de la Roma nu explică însă concret cum aveau să fie realizate aceste obiective. De aceea în 1958, miniștrii agriculturii din cele șase state semnatare ale Tratatului s-au întâlnit la Stresa (Italia) pentru a se pune de acord asupra modului de transpunere în practică a politicii agricole. Ei au stabilit trei principii care să guverneze PAC:

1. Principiul pieței unice: în interiorul Uniunii Europene, produsele agricole circulă

fără restricții.

2. Principiul preferinței comunitare: este favorizat consumul produselor originare

din Uniunea Europeană, prin impunerea de prețuri mai mari la produsele din

import față de producția internă.

3. Principiul solidarității financiare: măsurile comune sunt finanțate dintr-un buget

Comun.

Odată stabilite aceste principii, Comisiei i-a revenit responsabilitatea de a detalia măsurile de politică agricolă comună. “Arhitectul” politicii a fost olandezul Sicco Mansholt, vice-președinte al Comisiei și responsabil pentru agricultură. Propunerile Comisiei au fost acceptate de Consiliu în 1961, iar detaliile au fost negociate în anul următor, încât PAC a intrat în vigoare din 1962. Efectiv,

PAC a început să funcționeze din 1964, când s-au făcut primii pași spre uniformizarea prețurilor. Mecanismul consta, în linii mari, în protejarea veniturilor producătorilor agricoli prin intermediul prețurilor, și anume prin instituirea unui nivel ridicat al protecției vamale față de concurența străină, combinat, pentru anumite produse, cu unificarea prețurilor interne, respectiv, fixare de prețuri comune însoțită de un mecanism de susținere a nivelurilor acestora. Întrucât prețurile interne erau mai ridicate decât cele mondiale, exporturile trebuiau încurajate prin subvenții. Măsurile comune aveau să fie finanțate dintr-un buget comun. Piața agricolă a Comunității devenea în acest fel o construcție solidă, cu evoluții independente de tendințele piețelor internăționale.

PAC și-a păstrat așadar caracteristicile și în perioada anilor 70. Anii 80 au adus însă unele schimbări, cea mai importantă fiind introducerea cotelor de producție, care limitau dreptul producătorilor la veniturile garantate funcție de un nivel maxim al producției. Cote s-au introdus, într-o primă etapă, la cereale, produse lactate, zahăr.