Politica agricolă comună a UE

CAPITOLUL 1 : SCURT ISTORIC

Conceptul de integrare, care a fost vehiculat pe parcursul a aproape două secole este foarte complex, permiţând o interpretare foarte diversă, în plan teoretic şi practice, dar în acelaşi timp se regăseste într-o esenţă unică, reprezentând apropierea treptată şi compatibilizarea căilor şi mijloacelor de acţiune comună, pentru progres şi prosperitate, fără a se renunţa la elementele ce conferă o personalitate fiecărei naţiuni participante.

Proces istoric obiectiv nou, specific economiei contemporane postbelice, integrarea îmbrăţişează aproape toate laturile şi compartimentele vieţii reale.

Integrarea este doar o cale alături de altele posibile de dezvoltare contemporană, cale ce nu poate fi considerată drept o soluţie miraculoasă de invingere a problemelor dificile din economie. Planul Marshall a marcat începutul unei importante faze de cooperare în Europa Occidentală. La data de 25 martie 1957 a fost semnat tratatul de la Roma, care urma să intre în vigoare la data de 1 ianuarie 1967, unde au fost semnate tratatele de constituire a Conunităţii Economice Europene ( Piaţa Comună ) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice ( EUROATOM ). Uniunea vamală prin tratatul de la Roma s-a extins prin aderarea Angliei, Marea Britanie, Irlanda si Danemarca. În anul 1981 a aderat Grecia, 1986 a mai aderat Portugalia şi Spania, în 1995 - Austria Finlanda şi Suedia, iar în 2004 - Cipru , Estonia, Letonia, Lituania, Malta şi Cipru, şi ultimele ţări care au aderat în anul 2007 au fost România şi Bulgaria. România a fost prima ţară în Europa centrală şi de est , care a fost impusă în sistemul generalizat de preferinţă al comunităţii.

CAPITOLUL 2 : POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ A UNIUNII EUROPENE

În ultimii zece ani, politica agricolă comună (PAC) a UE a suferit schimbări fundamentale. În perioada dinaintea anilor 90, PAC avea la bază un set de obiective cheie, printre care şi dorinţa de a garanta securitatea alimentară prin asigurarea alimentelor de bază, ca reacţie la penuria de hrană de după război.

Rezultatul a fost o politică rigidă de subvenţionare, orientată exclusiv către producţie, care a continuat să existe până în anii 90, moment în care PAC devenise deja de mult timp victima propriului său succes. Odată cu realizarea obiectivului principal, acela de a produce mai multă hrană, au început să apară o serie de efecte secundare nefericite, ca de pildă legendarii munţi de carne de vită şi de cereale, ca şi efecte de distorsionare a comerţului pe piaţa mondială, deosebit de dăunătoare pentru ţările în curs de dezvoltare. Acestea erau însoţite de temeri crescânde cu privire la impactuecologic al PAC şi, indirect, de ameninţări la adresa sănătăţii, ca de exemplu encefalita spongiformă bovină (boala vacii nebune).

Treptat, consumatorii şi contribuabilii auînceput să-şi piardă încrederea. Astfel a început, cu mai bine de un deceniu în urmă, „marşul cel lung”, ce avea să ne ducă de la sprijinirea supraproducţiei la o PAC orientată către piaţă, atentă la nevoile mediului înconjurător, axată pe utilizarea eficientă şi durabilă a pământului. În conformitate cu reformele din Agenda 2000, revizuirea radicală a PAC realizată în 2003 nu a fost altceva decât următorul pas logic către o politică menită să susţină nu doar cultivarea pământului, ci şi supravieţuirea pe termen lung a zonelor noastre rurale în totalitatea lor.

Politica agricolă de astăzi nu mai seamănă aproape deloc cu cea din trecut. În primul rând pentru că PAC a fost simplificată foarte mult prin punerea laolaltă, într-o unică plată, a diferitelor scheme de plăţi directe acordate fermelor. Pe de altă parte, ea s-a transformat într-un mecanism mai eficient, care atinge mai multe obiective la un cost mai scăzut. O politică ce înghiţea în trecut două treimi din bugetul total al UE absoarbe acum mai puţin de jumătate din acesta, iar cifra va scădea la o treime peste zece ani. Şi, în timp ce costurile ei scad, aria de cuprindere se lărgeşte constant ca urmare a introducerii unei politici cuprinzătoare de dezvoltare rurală care sprijină diversificarea, restructurarea şi evoluţia zonelor şi sectoarelor economiei rurale în întreaga Uniune Europeană.