Politica agricolă comună a UE și impactul introducerii ei în România

Politica Agricolă Comună (PAC) este printre primele politici comune adoptate de Uniunea Europeană – pe atunci, Comunitatea Economică Europeană. Geneza ei a fost o reacţie la problemele alimentare care au urmat celui de-al doilea război mondial. Trebuie precizat de la bun început că termenul de “politică comună” reflectă în mod fidel una dintre trăsăturile definitorii ale PAC, şi anume aceea că, pentru circa 90% din produsele agricole, decizia nu mai aparţine statelor membre, ci Uniunii Europene. În linii mari, sunt două motive care au condus la apariţia acestei politici:

- Primul, a fost nevoia unei “fluidizări” a comerţului european cu produse agricole, şi mai ales dorinţa ţărilor exportatoare de a se asigura de certitudinea plasamentului produselor lor.

- Al doilea motiv, a fost o anumită temere faţă de situaţia în care forţa de muncă eliberată din agricultură ca urmare a mecanizării n-ar fi putut fi absorbită în acelaşi ritm de celelalte sectoare ale economiei, caz în care veniturile agricole ar fi scăzut şi mai mult relativ la cele din industrie. Dezvoltarea unei viziuni comune, la nivel european, de protejare a veniturilor fermierilor ar fi putut preveni o astfel de situaţie.

Iată cum conjunctura economică, împreună cu voinţa politică, au dat naştere politicii agricole comune. Prima reflectare a acesteia se regăseşte în Tratatul de la Roma (1957).

Reglementarile de politica agricola sunt cuprinse in articolele 38-46 ale Tratatului de

la Roma (in prezent, articolele 32-38, dupa modificarile aduse de Tratatul de la Amsterdam). Articolul 38 (acum, articolul 32) stabileste ca: „piata comuna se va extinde si asupra sectorului agricol si comertului cu produse agricole” si ca „operarea si dezvoltarea pietei comune pentru produsele agricole vor fi insotite de crearea unei politici agricole comune”, iar articolul 39 (articolul 33 din varianta consolidata a Tratatului) fixeaza obiectivele politicii agricole comune:

- Cresterea productivitatii agricole prin promovarea progresului tehnic, prin asigurarea dezvoltarii rationale a productiei agricole, si prin utilizarea optima a factorilor de productie, in special a fortei de munca

- Asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru populatia agricola, in special prin cresterea veniturilor individuale ale lucratorilor agricoli

- Stabilizarea pietelor

- Asigurarea sigurantei aprovizionarilor

- Asigurarea unor preturi rezonabile pentru consumatori

In 1958, ministrii agriculturii din cele sase state semnatare ale Tratatului s-au intâlnit

la Stresa (Italia) unde au stabilit trei principii care sa guverneze PAC:

1) Principiul pietei unice: in interiorul Uniunii Europene, produsele agricole circula fara restrictii (acest lucru este posibil numai prin utlizarea in toata Europa a acelorasi mecanisme).

2) Principiul preferintei comunitare: este favorizat consumul produselor originare din Uniunea Europeana. Produsele agricole din UE vor avea conditii mai avantajoase decat ale produselor importate (pret, asigurarea in fata fluctuatiilor de pe piata mondiala). De asemenea, produsele UE vor fi protejate in raport cu pretu-

rile mai mici din alte tari nemembre.

3) Principiul solidaritatii financiare: masurile comune sunt finantate dintr-un buget

comun. Altfel spus, bugetul Comunitatii va suporta toate cheltuielile rezultate din aplicarea PAC.

În forma ei actuală, politica agricolă este construită în jurul a doi piloni: primul - şi cel iniţial – este cel al organizaţiilor comune de piaţă, iar al doilea, care a căpătat amploare în deceniul trecut, este cel al dezvoltării rurale.

În cadrul pilonului 1 – susţinerea pieţei şi a veniturilor – măsurile pentru sprijinirea pieţei acoperă plăţile directe şi subvenţiile legate de piaţă acordate organizaţiilor comune de piaţă precum achiziţionarea de produse pentru depozitele publice, scheme de valorificare a surplusului şi subvenţiile pentru exporturi.

Finanţarea pentru pilonul 1 provine din secţiunea garantare a Fondul European de Orientare şi Garanţii Agricole ( FEOGA ).

În pilonul 2 -dezvoltarea rurală– măsurile au în vedere încurajarea protecţiei mediului, ajutorarea zonelor defavorizate, promovarea calităţii alimentelor, a respectării standardelor, asigurarea bunăstării animalelor. Măsurile din cadrul acestui pilon sunt cofinanţate de UE şi statele membre.

Aproximativ 90% din producţia agricolă din statele membre ale UE este reglementată în organizaţiile comune de piaţă. Treptat organizaţiile comune de piaţă le-au înlocuit pe cele naţionale pentru sectoarele care cad sub incidenţa PAC.

Sistemul PAC, având ca şi centru gravitaţional obiectivul asigurării unui nivel de trai rezonabil pentru fermieri, a dat naştere în timp la numeroase probleme: producţia în exces, amplificarea cheltuielilor agricole, exploatarea iraţională a pământului. Cu toate că reformele succesive din 1992 şi 1999 au reuşit să amelioreze unele rigidităţi ale pieţei agricole şi să reducă distanţa dintre producători pe de o parte şi pieţe pe de altă parte, în continuare PAC se confruntă cu o serie de provocări:

a) Preţurile interne rămân ridicate faţă de cele de pe piaţa mondială, în special la cereale şi carne de vită.

b) Modalitatea de acordare a plăţilor directe pentru fermele de animale, proporţional cu numărul de capete, reprezintă un stimulant pentru creşterea producţiei şi perpetuează riscul apariţiei situaţiilor de supraproducţie.

c) Există discrepanţe mari de venit între fermele mari, care îşi atrag cea mai mare parte a sprijinului comunitar, şi cele mici, în special cele care se confruntă cu probleme de restructurare şi adaptabilitate.

d) Măsurile comune nu ţin pasul cu preocupările consumatorilor pentru siguranţa şi calitatea produselor alimentare pe de o parte şi condiţiile de producţie - protecţia mediului şi sănătatea şi bunăstarea animalelor - pe de altă parte.