Politica BNR de țintire a inflației în perioada noiembrie 2008 - octombrie 2009

1. Introducere

Inflaţia este un dezechilibru major prezent în economia oricărei ţări, reprezentat de o creştere generalizată a preţurilor şi de scăderea simultană a puterii de cumpărare a monedei naţionale.

Din punct de vedere etimologic,termenul de inflaţie provine din latinescul „inflare”,iar ulterior s-a transformat în vocabularul limbii franceze sub denumirea de „inflation”,având ca traducere dezechilibru economic şi monetar. Inflaţia este un indicator final, care arată la sfârșit de an fiscal dacă politicile guvernamentale monetare, fiscale, legislative, etc., alături de politicile Băncii Centrale, se coordonează şi conduc la o stabilitate a preţurilor de consum. Inflaţia este considerată una dintre cele mai grave şi complexe probleme cu care se confruntă şi s-au confruntat ţările cu o economie de piaţă.

Mugur Isărescu afirma că „inflaţia este un lucru rău, care afectează economia atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung. Pe termen scurt, erodează puterea de cumpărare a monedei şi prin aceasta îi afectează în mod deosebit pe cei mai vulnerabili cetăţeni-pensionarii, bursierii, cei cu venituri fixe. Pe termen lung, inflaţia descurajează investiţiile şi inhibă creşterea economică”.

Având în vedere amploarea acestui fenomen și importanța acestuia în orice economie, se fac constant diverse studii pentru a îi limita efectele, însă, cel puțin în cazul României, măsurile luate pentru păstrarea în limite normale a inflației nu dau încă rezultate vizibile. Obiectivul acestei lucrări este acela de a trata măsurile politicii actuale a Băncii Naționale a României de țintire directă a inflației și de a analiza modul în care a evoluat rata inflației în perioada octombrie 2008-noiembrie 2009, în concordanță cu măsurile B.N.R.

2. Cauzele și premisele trecerii la ţintirea directă a inflaţiei

Adoptarea regimului de ţintire directă a inflaţiei are loc în condiţiile în care ţintirea agregatelor monetare, a cursului de schimb sau a cererii agregate încetează de a reprezenta un regim eficient de implementare a politicii monetare. Regimul de ţintire directă a inflaţiei influenţează benefic situaţia economică, reducând efectele negative inflaţioniste; serveşte drept reper pentru aşteptările inflaţioniste; diminuează fluctuaţiile ciclurilor economice. Succesul regimului de țintire a inflației depinde, în mare măsură, de suportul acordat de celelalte politici promovate de către autorităţile statului, contribuind astfel la atingerea scopului final al politicii monetare şi sporind credibilitatea acesteia.

Există două modalităţi de abordare a regimului de ţintire a inflaţiei: deplină şi implicită. Diferenţa dintre ţintirea inflaţiei deplină şi ţintirea inflaţiei implicită constă doar în faptul anunţării publice a ţintei inflaţiei (şi pasului ei) pe un termen mediu. Diferite ţări şi-au ales modul său de a trece la ţintirea inflaţiei deplină. Unele (Australia) au început de la regimul ţintirii inflaţiei implicite, trecând apoi la cel deplin, în timp ce alte ţări (Noua Zelandă) au trecut nemijlocit la regimul ţintirii inflaţiei depline.

Prima abordare poate fi explicată prin expresia „acţiunile vorbesc de la sine”. Însă acest tip de comportament al băncilor centrale creează dificultăţi în comunicarea cu publicul, lăsând mult spaţiu incertitudinii, ceea ce nu facilitează sarcina autorităţilor monetare.

Cea de-a doua abordare pune accent pe transparenţa sporită şi pe comunicarea deschisă cu publicul. Obiectivele clar definite şi responsabilitatea vis-a-vis de atingerea lor, eficienţa în completarea sarcinilor etc. sporesc încrederea publicului în acţiunile autorităţilor, astfel reducând incertitudinea şi, la rândul său, sporind gradul de anticipare a

acţiunilor participanţilor pieţei, totodată, uşurând sarcina celor ce promovează politica monetară. Rolul cel mai important îl joacă abilitatea de comunicare şi modul de acces la informaţia relevantă. Prioritatea ţintirii directe a inflaţiei constă în posibilitatea de a reacţiona mai operativ în cazul şocurilor, în timp ce în cadrul ţintirii agregatelor monetare întotdeauna există un lag temporar (perioada de timp dintre două fenomene legate între ele) semnificativ dintre modificarea ofertei monetare şi reacţia inflaţiei. Rolul politicii monetare constă în asigurarea unei ancore nominale (indicator de reper) pentru economie, care este reprezentat de scopul pentru inflaţie.

Punând accente şi pe alte obiective, este esenţial să nu se creeze discordanţe cu scopul principal de asigurare a unui nivelul jos al inflaţiei. Absenţa obiectivelor multiple pentru politica monetară este o condiţie importantă, ce se explică prin faptul că atingerea obiectivelor multiple poate submina îndeplinirea scopului final – menţinerea stabilităţii preţurilor. Menţinerea simultană a mai multor scopuri practic niciodată nu a dat rezultate scontate. De aceea, autorităţile monetare trebuie să se dezică de ţintirea altor indicatori economici, cum ar fi cursul valutar sau gradul ocupării forţei de muncă. Totodată, pentru implementarea cu succes a ţintirii directe a inflaţiei trebuie respectată axioma: inflaţia nu trebuie să fie unicul scop al politicii monetare, dar cel prioritar în comparaţie cu altele, care, de asemenea, trebuie îndeplinite.

În cadrul ţintirii inflaţiei obiectivul clar definit are rolul de a fi mai bine perceput de către public şi de a reda suficientă încredere din partea autorităţilor în îndeplinirea acestui obiectiv. Ţinta inflaţiei trebuie să tindă spre o limită, care (în explicaţia băncilor centrale) asigură performanţe economice şi este pe înţelesul publicului (IPC şi nu indicele inflaţiei de bază sau deflatorul PIB, sau alţi indicatori ai dinamicii preţurilor etc.). Totodată, stabilirea unui punct-ţintă al inflaţiei concentrează atenţia publicului şi aşteptările inflaţioniste asupra acestui nivel, iar definirea intervalului de toleranţă (+/- punctul-ţintă) impune responsabilitate şi credibilitate băncilor centrale.

O condiţie obligatorie pentru implementarea ţintirii inflaţiei este atribuirea băncii centrale a autonomiei în procesul luării deciziilor în vederea asigurării stabilităţii financiare. Absenţa dominantei fiscale (accesul la creditele băncii centrale este strict limitat ori interzis), aranjamentele explicite pentru luarea deciziei privind valoarea numerică a ţintei (ţinta inflaţiei fiind stabilită în comun de către guvern şi banca centrală, sau delegând responsabilitatea deplină băncii centrale pentru stabilirea ţintei inflaţiei), etc. – toate acestea sunt condiţii necesare pentru determinarea unui cadru legal şi instituţional adecvat implementării regimului ţintirii inflaţiei. O altă condiţie necesară realizării regimului de ţintire a inflaţiei este existenţa în ţară a unei pieţe financiare bine dezvoltate. Instrumentele utilizate de către banca centrală pentru atingerea scopului privind nivelul preţurilor vor fi eficiente numai în condiţiile funcţionării canalelor transmisiei monetare. La rândul său, despre eficienţa canalelor de transmisie ale politicii monetare se poate discuta doar în cazul existenţei

unor pieţe monetare, valutare şi de capital bine dezvoltate.